Dar Gherasim se trezi înainte să apuce să răspundă. Se îmbrăcă bine și plecă să cineze cu Cristian Racovski, care, desigur, avea o față de mormânt. Gherasim se prefăcu însă că nu o vede. Dar o văzuse.

Moscova! Gherasim văzuse lumea, Cairo, Alexandria, Geneva, Parisul. Dar Moscova era mai mare ca lumea toată, aici oamenii aveau speranțe nemărginite, orizontul nu exista. Lungit în pat, cu ochii obosiți, închiși, dar nu orbi, se trezi că vorbește din nou singur cu glas foarte tare:

– Poate că Mihail avea dreptate și chiar am venit să caut nemurirea!

Era un obicei vechi acesta, iar obiceiul îl luase cu sine încă de când umbla prin Brăila nu ca să ajungă undeva anume, ci doar pentru a vedea totul, pentru a simți totul și a fi fericit.

Gherasim putea să vorbească singur ceasuri întregi și, dacă n-ar fi fost locuit de demonul prieteniei, ar fi ajuns pesemne la casa de nebuni. Dar chemarea aceea, chemarea prieteniei, era mai puternică decât dorința sa de singurătate și astfel evită ospiciul. Dar vorbise singur pe marile bulevarde din Paris, pe străzile întortocheate ale Orientului și, iată, la Moscova.

Gherasim ar fi vrut să i se întoarcă Mihail, să-i arate pe unde să meargă mai departe. Fantoma lui Mihail se sfârșea grozav, cu un cap minunat, cu o coamă, aproape leonină, pe care Mihail nu o purtase niciodată în realitate, căci părul vagabonzilor trebuie scurtat din vreme, ca să lași păduchii fără casă. Era o fantomă foarte frumoasă, ca și cum prinsese viață din însăși sufletul lui Mihail, ce suflete au rușii, se gândea Gherasim, ei nu cunosc mărginirea, atât că sunt țicniți. Gândul se întrerupse. Ochii obosiți îi ardeau, era palid și o știa, la Moscova demult venise iarna, hotelul era încălzit, dar aerul rece parcă îi spintecase plămânii. Era timpul să adoarmă, dar Gherasim vorbea, vorbea, vorbea înainte:

-Știi ce se spune despre mine la Paris, Mihail? Că mi-am pierdut mințile, că sunt îngâmfat, că m-am înfumurat, că m-a amețit succesul cărțuliilor mele, că nu-mi mai văd lungul nasului, că m-am smintit și că sunt avar. Eu – avar! Închipuiește-ți numai. Jumătate de Paris vorbește despre neobrăzarea barbarului de Gherasim. Eu nici nu mai apuc să deschid gura, spre a mă apăra. Și atunci, eu ce fac, Mihail? Risipesc tot ce am: bani, iubire și gloria asta blestemată, pe care nu am vrut-o și cu care nici nu am ce să fac, dacă nu va fi să vindecăm lumea toată de cea mai groaznică dintre bolile sale, egoismul.