O vreme am uitat de noaptea cu cioburi și artificii. Am uitat de vodca de pe trotuar. Am uitat de mine. Apoi, într-o dimineață, m-am trezit nu știu de ce, mai devreme ca de obicei, m-am spălat, mi-am scos pijamaua, mi-am luat blugii, cămașa și puloverul, i-am salutat pe ai mei și i-am asigurat că da, dormisem bine, dar mă trezisem mai devreme pentru că aveam treabă la asociație, mi-am mâncat omleta, mi-am băut sucul de portocale, mi-am luat geanta, am spus la revedere și am plecat.

Am coborât pe scări ca să fac mișcare – noi, tinerii, nu realizam că stăteam prea mult pe scaun și ne distrugeam sănătatea, unii erau mai ghinioniști pentru că nu avea cine să le spună asta, însă nu era cazul meu, ai mei îmi purtau noroc și-mi spuneau de toate, mișcarea e sfântă, nu mai lua liftul, mergi și tu pe scări și dacă nu plouă cu găleata du-te pe jos până la metrou, iar acolo la asociație ridică-te o dată la un sfert de oră și plimbă-te măcar un minut, să vezi ce bine o să-ți fie,

și eu așa făceam, de ce să nu fac? că doar mereu îi ascultasem și-mi fusese bine, iar în dimineața aia părea că n-avea de ce să nu-mi fie bine, mă simțeam înviorat de la sucul de portocale și de la coborâtul scărilor pe jos, mare noroc aveam cu ai mei că mă învățau toate lucrurile alea și-mi pregăteau micul-dejun imediat ce mă trezeam, iar în ziua aia mă trezisem foarte devreme, cu mult înainte să sune ceasul și să se lumineze de ziuă, o clipă îmi trecuse prin cap că aș fi putut să fac o nebunie, să mă strecor afară din casă în timp ce ai mei dormeau, dar pe urmă m-am întrebat de ce-aș face așa ceva, ce-ar crede ai mei dacă se sculau și nu mă găseau acasă, dar n-a fost cazul să-mi pun prea multe întrebări că ei erau deja în bucătărie, vorbeau în șoaptă și așteptau să mă audă deschizând ușa de la dormitor ca să pună omleta la făcut și să stoarcă portocalele,

așa că am renunțat la ideea prostească de a ieși pe furiș din casă, am mâncat, le-am spus la revedere și am coborât pe scări, ca tot omul preocupat de sănătate, iar pe urmă – pentru că nu ploua – am pornit pe jos spre metrou. În noaptea care nu se terminase încă, cerul era gri. Un vânt subțire bântuia pe trotuare și nu știam dacă el făcea să-mi răsune pașii atât de tare sau așa răsunau ei, fiecare pas – un gong, o amenințare, un ceas care ticăia până exploda, știam că așa era în filme chiar dacă nu văzusem eu prea multe filme cu explozii, tineretul trebuie să se ocupe și de latura culturală a vieții, nu numai de distracțiile facile, spuneau ai mei și poate aveau dreptate, poate știau ei mai bine, pe mine oricum nu mă interesau nici latura culturală și nici distracțiile facile, cum de fapt, în dimineața aia nu mă interesau decât bocănitul pașilor mei și norii care începuseră să se albească și se rostogoleau pe cer, sparți de vânt în milioane de grămăjoare pufoase și împrăștiați în toate părțile.

Orașul se trezea, se trăgeau storurile brutăriilor, un zidar încărca într-o dubă două găleți cu mistrii și o fată în rochie albă se întindea caraghios în balconul de la ultimul etaj al unei clădirii vechi. M-am oprit să mă uit. Vântul îmi sufla în față praf și frunze moarte, așa că nu vedeam ce făcea, nu înțelegeam dacă punea la uscat haine sau ghemotoace de nori care se zbăteau până scăpau de pe sârma de rufe și se împrăștiau pe cer amestecându-se cu visele celor care mai dormeau încă.

Autobuzul s-a oprit în stație, șoferul a deschis ușile și s-a uitat la mine – nu ploua, dar vântul ar fi putut face dimineața aia să se califice drept una urâtă, ceea ce cred că mi-ar fi dat dreptul să renunț la mișcare și să merg cu autobuzul până la metrou – dar nu m-am urcat, am așteptat să plece autobuzul și-am mers tot înainte întorcându-mă din când în când să mă uit la fata care – cu cât mă depărtam mai tare cu atât aveam impresia că apuca norii, îi scutura și-i prindea pe sârmă cu clești de rufe, norii se legănau o vreme atârnați la uscat, după care se desprindeau și zburau înapoi pe cer de unde fata îi aduna iarăși și iarăși, fata a rămas în urmă pe balconul ei cu nori, iar eu am coborât la metrou, am mers cele cinci stații și am ieșit, dar nu m-am dus la asociație, oricum era mult prea devreme, nici nu se deschisese, așa că n-aveam de ce să stau rezemat de perete până când avea să ajungă primul coleg cu cheie, am intrat în benzinărie, am cumpărat o sticlă de vodcă și am ținut-o îndelung în mână.

Am intrat la toaletă și m-am studiat în oglindă, pe urmă am ieșit, m-am uitat în geamul benzinăriei și în vitrinele magazinelor și n-am înțeles unde greșeam, ce nu era bine, trebuia s-o țin de gât sau de mai jos? trebuia s-o prind cu toată mâna sau doar cu trei degete? s-o clatin? să mi-o ating de picior? s-o apuc ca pe-un par? ca pe-o armă?  În câte feluri putea fi ținută o sticlă de vodcă? Nu știam, așa cum nu-i mai știam nici gustul. Mi-ar fi plăcut să mi-o torn toată pe gât, după care să cad mort pe trotuar, dar știam că nici moartea – ca atâtea și atâtea alte lucruri – n-avea cum să-mi reușească prea ușor, așa că am desfăcut-o, am pus-o la gură și am băut până n-am mai putut. M-a ars și m-a scârbit, m-am înecat, am tușit, m-am uitat la sticlă și-am văzut că nici nu se cunoștea că băusem, înghițisem probabil o lingură de vodcă sau nici măcar atât, doamna cu coc avusese dreptate, nu eram făcut pentru asta așa cum nu eram făcut pentru nimic, nici pentru matematică, nici pentru șah, nici pentru medicină și nici pentru muzică, am pornit încet pe trotuar, oamenii străzii dormeau, unul singur se trezise și asculta un post străin la un radio pe care și-l lipise de ureche, din radio se auzeau hârâituri și pocnete pe care el părea că le înțelege, zâmbea și dădea aprobator din cap, am vrut să-i dau lui vodca, dar m-am răzgândit, am mai luat o gură, stomacul mi-a zvâcnit dureros, am început să sughiț și mi-au dat lacrimile. M-am sprijinit cu fruntea de zidul unei clădiri, am icnit, convins că urma să vomit, dar n-am vomitat, voma mi-a ajuns până în gât și asta a fost tot, am pus dopul și am mers mai departe, în mod normal la ora asta ar fi trebuit să mă trezesc, peste zece minute ar fi urmat să-i asigur pe ai mei că da, dormisem bine, mi-aș fi mâncat omleta, mi-aș fi băut sucul de portocale, mi-aș fi luat geanta și aș fi plecat, dar eu plecasem de mult, doamna cu coc nu era la culcușul ei, i-am băgat sticla de vodcă în sacul de dormit și-am traversat spre parc, semaforul se făcuse verde, pe trecerea de pietoni m-am întâlnit cu un bărbat obez care ducea de lesă un câine cât palma, din parc au ieșit în fugă doi gemeni de vreo patru-cinci ani urmați de strigătele mamei lor, am auzit un claxon, ce ciudat! în orașul ăsta nu se claxonează de obicei și nici atunci n-ar fi claxonat nimeni dacă n-aș fi rămas eu nemișcat pe zebră, un șofer a coborât să mă întrebe dacă eram bine, sigur că eram, am spus deschizând cu greu gura care parcă mi se lipise de la vodca aia, m-am scuzat și am traversat în fugă. Am intrat în parc. O adolescentă așeza piesele de șah pe tabla uriașă, un bătrân șchiop aduna gunoaie cu un clește, iar norii se legănau albi, atârnați pe o sârmă de rufe.

Pe una dintre bănci dormea doamna cu coc. M-am așezat încet lângă ea și m-am întins după cafeaua pe care i-o lăsase cineva. Oare ce-ar fi fost dacă luam și eu o gură? Cafeaua poate că mi-ar fi tăiat gustul de vomă, de vodcă. În clipa când am pus mâna pe pahar, doamna cu coc a deschis ochii și norii albi puși la uscat au coborât atât de mult încât aproape mi-au atins fruntea.