Dar clopotele pe care le auzise Manole nu erau clopote de oi, așa cum nici fluierul nu era fluier de cioban și nici ochii nu erau omenești, după cum nimic din ce văzuse și auzise nu fusese omenesc, dar oare ce fusese omenesc din bătrânul care i se arătase? meșterul nu știa, terminase de vorbit cu pământul și se apucase să vorbească cu cerul, îl vedea negru în băltoacele adunate de jur-împrejur, negru ca noaptea, negru ca moartea,

– Spune-mi, șoptea, spune-mi,

dar și cerul și pământul tăceau, în băltoacă pluteau frunze uscate și o floare galbenă adusă de vânt de cine știe unde,

– Spune-mi ce înseamnă vorbele bătrânului, spune-mi ce înseamnă să plâng și viața toată să mi-o pun în pietrele astea, a întrebat Manole plângând,

lacrimile îi alunecau pe obraji și cădeau una după alta, amestecându-i fața desenată în băltoacă cu frunzele uscate și cu floarea galbenă, uneori arăta ca un voievod, alteori arăta ca cel mai amărât dintre oamenii lui, unul slab și cocoșat, cu pielea atârnată ca o zdreanță în jurul ochilor,

– Cum, Doamne, cum? Cum? Cum să fac jertfă? Ce să jertfesc? Ce să-i mai dau zidului ăstuia, că nu mai am nimic, tot ce-am avut a fost inima asta a mea nenorocită, dar și pe asta i-am dat-o toată lui, spune-mi Doamne, spune-mi, spune-mi,

dar Domnul tăcea și îi amesteca lacrimile în băltoaca murdară și printre frunze plutea față după față, fețe strâmbe, schimonosite, desfigurate de durere, de frică, de neputință, fețele se învârteau repede, din ce în ce mai repede; o măicuță cu basma neagră, un copil, un preot, o căpățână de cal din care nu mai rămăseseră decât osul și găurile adânci ale ochilor, un chip de om întins pe aripile cenușii ale unui fluture de noapte, un câine mort aruncat într-un pârâu, o femeie tânără, frumoasă, care zâmbea și îi făcea cu mâna, Manole, Manole…

– Nu! a strigat Manole și a izbit cu pumnul în baltă,

balta s-a despicat iar apa s-a înălțat până la cer de unde s-a împrăștiat înapoi pe pământ – noroi, sânge și durere,

– Nu, nu, nu! Orice, dar nu ea, nu ea, a spus,

și s-a prăbușit în băltoacă, fața lui strâmbă, schimonosită, desfigurată de durere, de frică, de neputință s-a amestecat cu fețele negre învârtite de Dumnezeu sau de Dracu´ printre frunzele uscate și o vreme nu s-a mai văzut nimic în afara vârtejului lor, dar asta nu avea nicio importanță, pentru că, de uitat, oricum nu se uita nimeni acolo, oamenii adunau pietrele și le puneau unele peste altele în zidul care oricum avea să cadă iar și iar, dar nici asta nu conta, după cum nu conta nici că meșterul lor zăcea în mocirlă,

– Doarme, a zis unul.

– E beat, a zis altul.

– E mort, a zis al treilea,

apoi au tăcut cu toții și și-au văzut de treabă, vântul a continuat să amestece frunzele iar peste băltoacă s-a lăsat noaptea.