Era trecut de miezul nopții. Șahiștii plecaseră de mult zăngănindu-și sticlele goale; orașul tăcea învelit în somn. Dormeau stelele, zidurile, străzile. Până și șoarecii dormeau. Doar din parc se auzeau uneori pocnete seci. Cineva care ar fi venit de curând în zonă ar fi putut să creadă că erau crengi care se atingeau unele de altele. Dar în noaptea aia nu bătea vântul. Iar eu nu eram venită de curând.

Orbul pocnea așa, știam asta. M-am ridicat din culcuș, am trecut strada și am intrat în parc pe aleea pavată. Ocoleam, dar dacă intram de-a dreptul printre copaci sau pe una dintre potecile cu pietriș, m-ar fi auzit. Iar eu nu voiam să mă audă.

Mergeam încet. Uneori mă opream și așteptam câteva minute fără să mă mișc. Nu mai venea niciun zgomot în parc. Dar după o vreme, pocnetele începeau din nou. La marginea unei alei, statuia unui leu cu aripi și cap de om stătea într-un țarc înconjurată cu panglică alb-roșie pentru accidente. Leul avea o labă ruptă și un rânjet sinistru. Mă privea drept în ochi cu dezgust.

L-am ocolit. Am trecut pe lângă cei trei castani și am ajuns la tabla de șah. Pe pătratele ei uriașe, orbul dansa cu regina de piatră. O ținea de partea de jos și își sprijinea obrazul pe pieptul ei mare. Capul reginei se înălța mult deasupra corpului lui. Văzut din spate, orbul părea un om uriaș, cu gât lung și coroană: un rege luminat de lună.

Mi-am ținut răsuflarea și m-am așezat pe o bancă. Mi-era frică să nu trosnească și să nu mă audă. N-a trosnit. Și chiar dacă ar fi trosnit, dansatorii n-ar fi auzit – erau pierduți în muzica lor. Nu știu dansurile și nu știu ce dansau, poate vals, poate tango, poate și una și alta sau poate niciunul dintre dansurile lumii noastre, ci dansul lumii lor tăcute. Orbul călca ușor, fără să atingă liniile pătratelor. Din când în când lăsa regina jos, se îndepărta pășind doar în diagonală, ridica mâinile spre cer și se întorcea în viteză la ea. O găsea întotdeauna și nici măcar o dată n-a atins calul sau vreunul dintre cei doi pioni rămași lângă ei.

Dar asta nu era așa de greu, că tabla nu mai era cum fusese; se lungise, de lățise, retezase copacii din jur și acoperise aleile, răsturnându-l pe bietul leu cu laba ruptă, îngropând băncile, țâșnitoarele de apă, coșurile de gunoi. Ringul de dans se împodobise cu candelabre și ferestre boltite, cu oameni îmbrăcați elegant, cu o masă fastuoasă undeva în partea din spate. Până și mie începuse să-mi crească rochie. O vedeam născându-mi-se din umeri și pornind încet în jos, ochi cu ochi, fir cu fir, mărgeluță cu mărgeluță, o rochie maiestuoasă cum numai în romanele secolelor trecute putea să fie, cum numai o regină putea să poarte.

Iar regele? Își lăsase regina de piatră pe un pătrat alb și venea drept spre mine în diagonală. Rochia a început să mi se deșire. Printre firele care atârnau rupte, printre mărgeluțe și fundițe, mi se vedeau gleznele murdare. Orbul s-a oprit în fața mea și a întins mâna. Nu m-am mișcat și n-am respirat.

– Ce, îl așteptai pe rege? Eu nu sunt regele. Sunt nebunul. Și noi, nebunii, suntem regi. Dar în lumea noastră.

S-a aplecat și m-a prins de mână cu o precizie neașteptată.

– Știu când ai venit. Ai mers pe aleea pavată, să nu te aud. Dar nebunii, în bila aia de deasupra gâtului, n-au ochi. În schimb urechi au pe tot corpul. Aud cu pielea, cu gândul. Hai să dansăm. Se face dimineață…

Nu știu cum m-am ridicat. Nu știu cum am ajuns pe tabla de șah. Știu doar corpurile noastre lipite, pașii mei nesiguri. Nu știu ce dansam. Nu mai dansasem niciodată.

Nu mi-am dat seama că plângeam decât atunci când ne-am oprit pentru o clipă să-mi șteargă lacrimile. Răsărea soarele și umbrele pieselor de șah se lungeau pe alei. Forma răsucită a capetelor noastre desena o coroană uriașă pe copacii din jur. Începuse să bată vântul zburătăcind frunzele uscate. Una dintre ele s-a lipit de fața leului și pentru o clipă, statuia a părut că zâmbește.