Nu sta la geam când fulgeră

Share on facebook
Facebook
Share on twitter
Twitter
Share on whatsapp
WhatsApp
Share on email
Email

Țin pentru prima dată o foarfecă în mână. Bunicii îi tremură gușa, iar pe chipul mamei buza de jos anunță sfârșitul, din nou și din nou, începe să plângă și lumea devine un gălbenuș spart și alunecos printre degetele mele. Se uită la mine cu groază. Se întreabă cine sunt. În cele din urmă, luciditatea trăsnește. Nu suntem aceeași persoană, deși suntem legate prin aceleași frânghii, de aceeași lustră. Sunt altcineva.

Locuim toate trei într-o garsonieră, eu, mama și bunica. În centrul camerei e o masă pătrată, cu picioare solide, arcuite. Deasupra ei, o lustră cu țurțuri de sticlă. Vara, când petrec vecinii de sus, țurțurii cad. Pășesc întotdeauna cu grijă. Bunica e prea chioară și mult prea pitică să îi pună la loc, iar mama rar observă că se topește gheața. De cele mai multe ori, se uită în vitrină, la niște pahare vișinii de șampanie, pe care nu le-am mai folosit de când a plecat tata. Cele două capete ale mesei festive sunt însoțite de câte-un scaun cu tapiseria roasă. Pe unul dintre ele nu mai stă nimeni, pe celălalt stă bunica. În spatele bunicii, e un recamier pe marginea căruia se sprijină un ursuleț de pluș verde. Mama l-a primit în copilărie de la tatăl ei. Mămăliga din pat sunt eu. Aici e locul meu. Desenez, apoi îngrămădesc desenele în pumn și arunc bulgării de hârtie în fotoliul extensibil. Până se lasă noaptea, o acopăr pe mama cu zăpadă.

Cel mai mult îmi place să desenez bărbați cu picioare lungi. Sunt doar niște corpuri fără cap și fără gât, pentru că nu mai am loc pe foaie. Niște lungani, care dintr-un singur pas ar putea să treacă o stradă, un oraș, o mare sau un continent. Eu am învățat să merg cu funia la gât. Bunica mă spăla într-un lighean și mă trăgea de cap, să-mi crească un gât lung, subțire și frumos, pe care să se poată așeza mai bine frânghia. Și totuși, nu am gât deloc. Capul meu crește aproape din umeri, sunt fetița fără ceafă. N-am mai avut putere, se vaită bunica. Nu e ușor să fii cea mai mare. Când se gândește la vremurile în care trăia dezlegată, flutură din mâini și scuipă în sân. Ar vrea să deschidă gura, să spună, dar mama se cuibărește la pieptul ei și funiile lor se împletesc. Buza de jos a mamei coboară și urcă, bunica îi pune un deget peste gură și cântă Galbenă gutuie și acoperă povestea. Curând, vocile lor se înhață una pe alta, până devin o singură voce. Eu le ascult în timp ce desenez oameni cu picioare lungi.

Îmi place să mănânc sărățele. Cele pe care bunica de-abia le scoate din cuptor sunt mai pufoase și mai gustoase, dar mie îmi plac amărâtele, răcitele, fiindcă pe ele nu le vrea nimeni. Bucătăria noastră se încălzește atunci când vine la noi vecina să ne tundă. Seamănă cu o foaie albă de hârtie și ne tunde pe rând și la fel. Mai întâi eu, apoi mama și la urmă bunica. Ne tunde scurt, cu breton și cu perciuni. Când termină cu ea, bunica pune foarfeca în sertarul de jos al vitrinei. E un obiect periculos, ca toate obiectele strălucitoare. Trebuie să rămân pe loc dacă cineva umblă cu foarfeca prin garsonieră, însă la final, după ce vecina dispare în lumea vecinilor, mă dezmeticesc și-i duc mamei sărățele. Ea are gâtul lung și subțire, iar după ce se tunde pare mai tânără, mai slabă și mai tristă. Degetele ei sunt palide, nu are putere nici să-și lege funia mai strâns atunci când prinde aer, nici să-mi desfacă mie nodul pe măsură ce cresc. Dar poate să rupă în două sărățelele și  să le mâncăm așa, pe jumătăți. Ne petrecem restul serii una lângă alta, uitându-ne pe geam. Vara, muștele se agață de plasă cu piciorușele lor mici. Vreau să le dau un bobârnac, dar ele își iau zborul și rămân cu degetele în aer. Mama mi le strânge în pumn, nu pune mâna pe plasă, e murdară. Vântul îi face vocea să tremure, norii de ploaie o întunecă. Mama închide geamul și câteva șuvițe de păr îi cad pe față, acoperindu-i ochii în care începuse deja să picure. Nu sta la geam când fulgeră.

Pe timp de furtună, frânghiile noastre se încurcă. E nevoie să refacem traseul, să mergem înapoi, să ne amintim. Eu nu-mi aduc aminte. Dar mama, deși privește în vitrină, în geam sau în oglinda pe care numai ea o vede, e mereu atentă la mine. Ți-ai pus șosete mai devreme, du-te înapoi spre dulap, acum strecoară-te printre mine și bunica, suie-te cu picioarele în pat, sari pe hol, mergi pe burtă, vino prin spatele bunicii, pe lângă fereastră și înapoi. Aha, încep să-mi amintesc. Bunica trăgea draperia și spunea că vrea să crape. Așa o să scăpăm de ea și o să fim mai fericite. Dacă vrem, putem să ne tăiem și gâtul. Al ei se umflase și se înroșise la față. Mamă, mi-e frică să nu se spargă bunica și frânghia să rămână ca o sfoară tristă, fără balon. Curând, începe să vorbească, aerul iese pe gură, se dezumflă și începe retragerea, lovindu-se de scaun, de uși, de vitrină, până se prăbușește în recamier. Trăiește. Lustra se scutură de ploaie și când cel din urmă țurțure se oprește din tremur, atunci știu că s-a terminat și că nici de data asta nu ne-a înghițit furtuna. Am scăpat. Funiile atârnă din tavan, bucuroase că s-au despărțit, iar din cer și până la noi aleargă raze tinere de soare. Mami, vino să vezi curcubeul. Mama iubește curcubeul, țipă de fericire, atâta doar că sunetul se oprește în frânghie. Câteodată apar două curcubeie și mama râde, se înalță pe vârfuri, vrea să le-atingă, mă strânge în brațe, se împinge în umerii mei și se ridică atât de sus, încât aproape atinge cerul, funia o zgârie din ce în ce mai tare și pe jos picură pete de sânge în care se oglindește lumina.

Într-o zi am văzut trei curcubeie pe cer. Mama deschisese geamul larg, iar eu îl țineam de-un capăt, să nu se închidă. Ce zi minunată, să stai atât de aproape de geam și să ghicești unde pică albastrul pe rochia mamei. Întindea mâinile de gumă spre cer. Cred că voia să prindă cele trei curcubeie deodată. Semăna cu o pasăre. Tălpile i se lipiseră una de alta și pluteau deasupra podelei, așa cum plutește coada unei rândunici prin cer. Între pieptul ei și lumea din jur căzuse orice zid de oase și de ploaie, de parcă era singură pe lume, iar eu și bunica plecasem din casă undeva departe, unde nici amintirile nu-și mai aminteau de noi. Cânta. Și fericirea mamei începuse, pe nepregătite, să roadă frânghia. Sforile se desprindeau din turmă, una câte una, slăbindu-i puterea. Vedeam că mama începe să se clatine în zbor, dar nu-i păsa, ochii ei deveniseră oglinda cerului. Se mai ținea de lustră printr-o ață subțire ca un picior de muscă și-am țipat. Bunica a țâșnit din bucătărie și-a prins-o de tălpi. Îmbrățișând cu tot corpul marginile ferestrei, am văzut prin geam cum rochia mamei se desprinde și vântul o poartă ca pe-un lampion spre cele trei arcuri de triumf.

Bunica i-a legat frânghia mai strâns și drumul mamei spre fereastră a devenit mai scurt și ochii ei mai negri. Dar nu părea s-o deranjeze, își cerea iertare. În loc de bună dimineața, își cerea iertare. În loc să deschidă fereastra, își cerea iertare. Când cerul se întuneca, ea se retrăgea în brațele bunicii și bunica începea să cânte Galbenă gutuie. Mama nu mai cânta, răgușise, iar vocea ei suna mai gros, de parcă cineva scotea sunetele din pieptul ei cu o lopată. Era din ce în ce mai obosită. Noi toate eram din ce în ce mai obosite. Respiram greu și aproape orbisem de tristețe. Nu mai aveam voie să mă apropii de geam. Bunica se temea să nu cad. Mama se temea să nu cad. Eu mă temeam să nu cad.

Și-apoi, într-o noapte, mi-am adus aminte că există un ceas, până să apară zorii, când e liniște în casă și în lume. Știam că există un ceas în care numai eu trăiesc, în care tot aerul se înghesuie în plămânii mei și în tot ce nu doarme. M-am ridicat ușor din recamier, le-am spus picioarelor să treacă ușor pe lângă mama, pe lângă fotoliul în care dormea bunica, pe lângă masă, i-am spus funiei să tacă și am ajuns până în dreptul vitrinei. Paharele încă dormeau când am deschis sertarul de jos și am luat de acolo ce voiam să iau, am deschis geamul și m-am urcat pe masă.

Am așteptat zorii. Voiam ca ele să mă vadă. Au deschis ochii, dar n-am găsit bucurie în ochii lor, ci spaimă. Groază. Groază că voi pleca și vor rămâne singure, așa cum le-au lăsat cel fără de care mama n-ar fi fost și cel fără de care eu n-aș fi fost. Cei pentru care construiseră, de fapt, acest castel din lustră și sfori. Eu nu sunt aceia. Și nu sunt nici ele, așa cum nu sunt nici fulgerul acesta care-mi ascute foarfeca. Așa că înalț mâinile spre vârful castelului și tai frânghia ce-o leagă pe mama de casă. E timpul să zbori, mami.

 

 

Cristina Țane

Ne puteți susține pe Patreon (așa ar fi normal):

Puteți da o cafea și pe Paypal: