Tu ești începutul lui Eu.

Dar eu nu sunt așa vizibilă, pentru că mă rarefiez urcând spre tine.

Iată motivul pentru care cei de pe margine

ar putea spune că ești marea mea iubire.

Ei folosesc cuvinte, însă nu simt întru totul.

Nu pot veni înăuntrul inimii noastre fără permis de trecere.

 

 

 

Și ce lucru deosebit ai făcut?

Doar că ai revenit dintr-un moment inexact

și te-am recunoscut într-un fel imprecis…

Chiar mi-am lăsat capul într-o parte, uimită, să te văd mai bine…

Noua perspectivă mi-a permis să mă uit indirect la mine,

de parcă m-aș fi revăzut.

 

 

 

La început, m-aș fi furișat curioasă pe lângă corpul tău,

să-l studiez, să rețin detaliile pielii,

să curbez cu ochii mei forma ochilor tăi,

să urc pe tâmple cu unu-două burice,

să cobor pe riduri cu amprentele mele,

să fac un ocol pe palme, romantic-chiromantic,

să disting coapsele în mușchi relaxați sau în încordarea mersului,

să te dezbrac ca pe David și

să te privesc atentă, până te pot reatinge în mintea mea.

 

 

Stând pe spate, m-aș fi așezat chiar sub încheietura mâinii tale

stângi și stângace,

ridicată și desfășurată spre cer ca un triumf arhitectural,

și apoi aș fi zis “O Doamne, ce lume”!

Și din înaltul versanților degetelor tale,

m-aș fi aruncat cu un alai de bucurie pe brațe, piept și picioare,

ca un liliputan într-un slalom pe urme de sanie.

 

 

În rest, nu mai țin minte…

Cum să țin minte, când țin doar inimă?

 

 

Lasă, că le explic eu alor tăi:

«Tocmai ne-am amenajat ceva micuț, dar al nostru.

Un fel de insulă-garsonieră, cu un munte introvertit, uneori sobru,

înconjurat de o mare caldă, în mișcare învăluitoare.

Gen open concept.

 

 

Și deși a trecut atâta timp,

când cobor prin zăpadă cu viteza inimii lui,

încă nu mă pot obișnui să inspir roz

și să văd pretutindeni cireși înfloriți.

E un șoc cultural, înțelegeți?

 

 

Aici, temperatura e constant extatică.

Noaptea, totul se iluminează dinăuntru,

ca și cum ziua ar fi umplut natura cu senin, să ne ajungă.

 

 

Întunericul nu e cu somn, cum au, la bloc, pe continent, pe alți aștri.

E cu ochi care râd și cu surâsuri,

deși emoțiile noastre sunt discrete ca niște sihaștri».

 

 

Cred că ție îți vine uneori și să plângi,

pentru că iubirea ne face copii.

Abține-te. Nu clipi!