Mă tem că aerul va înțepeni de frig.

Schimbul onest de respirație mi-e refuzat.

Mă sprijin, nudă, doar pe tălpi.

Insesizabil mă afund în ce, acum o zi, aș fi numit prima zăpadă,

iar azi s-a instalat impertinent ca anotimp mausoleu.

 

 

Îmi sunt reper.

Din demnitatea iubirii ce ți-o port, mă-nalț prin măreția acestui ger.

Nu mă conserv! Nu amorțesc! Am să trăiesc!

Închid ochii, să îi păstrez de un albastru cald.

 

 

Inventez mulți toboșari-copii, violoniști de miniatură,

să-mprăștie tăcerea, să-mi pună sângele-n mișcare.

Ridic din temelii academia de soliști, în audiții simultane.

Comand reamintirea unui muzeu de instrumente muzicale.

Deschid vitrine, eliberez acorduri potrivite,

le micșorez atomic și le-mping prin vene,

ca lumânările pe ape, ritualic și blajin,

apoi, în ritm oriental,

Dum-Tak,

le-amestec într-un cocktail narcotizant.

Tak-Dum-Tak.

 

 

Mă rostogolesc pe dunele unui deșert spectacular și orbitor.

Mă fac covor de soare, cu fir de aur moale.

Cern nisipul marocan de rezervele vitale.

 

 

Ridic, să se audă peste orașe argentiniene,

o voce de femeie pasională, curtată de-un acordeon,

și-o fac să-mi cânte tot mai tare

despre grădini din care se răstoarnă

miresme portocalii, în care mă-nfășor.

 

 

Mă las sedusă de efervescența unui grup de trubaduri

cântând a dragoste de vară,

sub un balcon acoperit de trandafiri, roză petală.

 

 

Mi te imaginez străbătând săli largi,

ce se deschid dintr-una într-alta,

lipit de mine într-un tangou

ce își menține supremația unei clipe decupate,

pe care o vom trăi în doi din nou.

Sunt prezentă într-un corp care refuză să înghețe!

Am să dansez în rochie roșie până câștig! Până fac vieții loc.

 

 

Fixez, sub cupola frunții, un pian turcoaz,

mistuit sub patru mâini nebune după partitură.

În sclipiri de reflectoare, afișez un zâmbet new-yorkez

și un sacou din strasuri, pentru show.

 

 

Tresar sub note libertine, oprite-n piele, ca apa feminină,

în lupta de a înmuia pereții acvariului de gheață, ce o conține.

Pojghița de trup ascunde această frenezie

și mă desparte de suprafețele tăioase, ce mă definesc.

 

 

Să fi trecut astfel destule luni…

Alături, sub laserul solar, o frunză răsare colorat, din alb,

chiar lângă ce, vara, aș fi simțit că este mâna mea.

De aș putea să mișc din două degete,

minuscul, moale, aș aplauda.

Pe dedesubt de mușchi de-obraz, zâmbesc.

Am reușit să ies din iarnă!

 

 

 

Acum, că înmugurește anotimpul, poate îți întrerupi uitarea.

Chiar dacă nu ai să te întorci, eu sunt aici.

În timpul veșniciei am învățat s-aștept.