Hay un fragmento de la mañana

en el museo de la escarcha.

There’s a piece that was torn from the morning

and it hangs in the Gallery of Frost.

 

E aproape miezul nopții și în lume au mai rămas foarte puține lucruri. Coloana lentă de mașini în care suntem prinși, legați de ceilalți doar prin teamă și prin lumina farurilor, roșii în față, albe în spate, cât vezi cu ochii. Fâșâitul trist al mașinilor care trec pe lângă noi în sens opus, conduse de bărbați care se întorc de la graniță și apasă acum mai tare pe accelerație decât la dus, poate ca să-i uite mai repede pe cei de care tocmai s-au despărțit, poate grăbiți să se întoarcă la grozăvia care ne așteaptă, lacomă de sânge. Vocea lui Leonard Cohen în surdină, ca o rugăciune abia murmurată. Arma mea pe bancheta din spate. Și vocea Clarei care povestește ceva despre un tratat de pace de acum trei sute de ani, în timp ce eu mă gândesc că nu îmi voi putea aminti niciodată istoria pe care mi-o spune acum, oricât de tare voi încerca. Nu-mi voi aminti altceva decât șirul de lumini roșii și vocea ei, suprapusă peste un cântec al lui Leonard Cohen.

Pe Clara am cunoscut-o pe vremea când Imperiul părea încă foarte departe. Eram student la Școala de Arte și îmi câștigam banii de chirie și țigări dând lecții de desen. O dată pe săptămână coboram în orașul vechi. Îmi potriveam mai bine pe umăr tașca plină de tuburi de culori, creioane de toate felurile și albume de pictură împrumutate de la bibliotecă și mă îndreptam fără grabă spre casa ei. Pătrundeam într-un labirint de străzi apatice care șerpuiau în jurul râului nepăsător și întunecat pe care îl priveau cu atenție doar fotografii și îndrăgostiții. Deși restul orașului se aruncase în vârtejul noului mileniu, pe străduțele care mă duceau spre Clara găseam o lume care nu reușea sau nu voia să iasă cu totul din veacul războaielor mondiale, dictaturilor de toate felurile, revoluțiilor și viselor, unele împlinite, cele mai multe nu. Casele vechi aveau burlane peticite și obloane șuie. În grădini se sălbăticeau tufișuri de iasomie, de caprifoi și de trandafiri. Rădăcinile teilor și castanilor ridicau încet-încet asfaltul și vălureau trotoarele. Povești colorate cu sfinți și diavoli se prelingeau pe lângă ușile întredeschise ale bisericilor, umpleau pridvorul și se întindeau de-a lungul zidurilor spoite cu alb. Prin grădina câte unui bistrou, pisici leneșe se plimbau printre mese și scaune cu picioare tremurătoare. Acolo, însă, cerul îți era mai aproape decât în restul orașului, sprijinit de-a dreptul pe crengile copacilor și pe streșinile caselor.

Clara locuia într-un bloc în formă de vapor, cu balcoane și terase aranjate ca niște punți invadate de leandri, cu o intrare elegantă și tencuiala căzută. Urcam cele cinci etaje pe scări și recunoașteam fiecare palier după plantele înșirate sub geamurile opace. La etajul 1 erau mușcate care nu înfloreau niciodată, la 2 ferigi, la 3 erau doi ficuși în hârdaie, la 4 o junglă de plante curgătoare. La ultimul etaj, unde stătea Clara, erau doar niște cactuși diformi, o aloe vera uriașă și o bătrână stafidită cu părul morcoviu, care îmi răspundea înțepată la bună ziua. Mă urmărea cu o privire acră și bănuitoare cât apăsam pe butonul soneriei.

– Tocmai udam florile, spunea de fiecare dată băbătia când Clara deschidea ușa și o saluta în timp ce eu mă strecuram în casă.

– Stai la cel mai țepos etaj, îi șopteam Clarei.

Clara râdea și încuia ușa. Întorcea cheia în broască de două ori, clic! clic! și timpul dispărea. Sau, mai bine zis, se transforma într-un timp-lumină, din care parcă nu mai avea niciun rost să ieși.

Prima oară când am intrat în apartamentul Clarei mi s-a părut că mă scufundasem în lumină colorată. Am rămas în mijlocul sufrageriei, cu respirația tăiată. Clara îmi zâmbea, ca și cum tocmai m-ar fi ajutat să descopăr un secret. Spre dreapta, uși mari de sticlă se deschideau către o terasă plină de flori. Spre stânga era o arcadă prin care se trecea în birou, o cameră lungă, cu biblioteci din podea până în tavan. Dincolo de ele, prin trei ferestre uriașe se vedeau nori de aur, ocru, carmin, violet, trandafiriu, învolburați deasupra soarelui roșu coborât pe marginea orașului. Nu era doar lumina apusului care intra în casă, era ca și cum casa Clarei s-ar fi aflat ea însăși în interiorul apusului. Într-o altă lume.

 

Văd mâinile Clarei luminate de telefonul mobil. Degetele ei par transparente. Îmi trece prin cap că așa începe să dispară din viața mea. Devenind încet-încet transparentă.

– Mai au mult englezii tăi până la graniță? o întreb.

– Vreo șase ore. Se merge greu și acolo.

,Dacă vezi țara mea, țara mea nefericită, spune-le prietenilor mei că-mi amintesc de ei.’ E un cântec scris acum două sute de ani, după ce participanții la o rebeliune la celălalt capăt al lumii au fost condamnați unii la moarte, alții la exil. Leonard Cohen a inclus Un canadien errant pe albumul din 1979, Recent Songs. Câțiva ani mai târziu, a pornit de la melodia asta și a distilat toată durerea și nostalgia ei într-un cântec de dragoste, The Faith. La casetofonul din mașină e conectat un stick de memorie cu aproape toate albumele lui în ordine cronologică. Unele melodii se repetă, reluate pe alt album, de fiecare dată în alt aranjament, familiare și stranii în același timp. Poate într-o zi cineva o să-mi șoptească la ureche cuvintele astea și o să știu că e un mesaj din partea Clarei, pe care o ajut în noaptea asta să fugă din țara noastră nefericită.

– Sper să ajungă prietenii tăi la graniță înaintea noastră. Să nu stai acolo singură. Să nu pleci cu cineva necunoscut, auzi? Se-întâmplă tot felul de orori.

Mă uit la ea cu coada ochiului și mi se pare că zâmbește. N-am mai văzut-o zâmbind de multă vreme.

 

Clara râdea cum râd copiii – cu o veselie care uita de orice altceva. Râdea când își vedea degetele mânjite de cerneală, de acuarele sau de goașă. Râdea când termina un desen cu case strâmbe peste care zbura o rândunică cât un elicopter, la care lucrase, încruntată, două ore.

– Chagall ar fi de acord, îi spuneam, și ea râdea și mai tare.

Avea un fel ciudat de a fi. Se concentra pe desenul la care lucra de parcă ar fi fost o chestie de viață și de moarte, dar rezultatul nu părea să o intereseze prea mult.

– Gata, zicea brusc, adăugând o ultimă linie șuie care dezechilibra compoziția. Se trăgea apoi în spate, să­-și admire opera. Toate desenele ei păreau să stea într-un echilibru precar pe o streașină lăsată într-o parte.

– Când ai să începi să lucrezi la un tablou serios? o întrebam uneori. Sau la un portofoliu de desene? Ai putea să participi la o competiție sau ceva.

Ridica din sprâncene și zâmbea, ca și cum ar fi tentat-o ideea, dar nu accepta niciodată.

– În meseria mea fac numai lucruri serioase. Când desenez îmi doresc doar să mă joc.

Știam că lucrează la un institut sau ceva de genul ăla, ceva american sau britanic sau olandez sau o combinație. Era traducătoare. Din când în când pleca din oraș să însoțească o delegație prin țară. Deseori când ajungeam la ea avea ochii străbătuți de vinișoare roșii și știam că stătuse toată ziua în fața calculatorului. Atunci ieșeam cu blocul de desen, pensulele și culorile pe terasă. Nu se grăbea să înceapă. Mă îndemna să-i povestesc depre pictori faimoși. Rămânea multă vreme cu privirea ațintită asupra orizontului, ca și cum ar fi vrut să fugă și să lase în urmă cuvintele și frazele la care lucrase până atunci.

– Vin și eu cu tine unde te duci așa cu gândul, i-am spus într-o seară.

S-a întors suprinsă spre mine.

– Când te uiți așa în depărtare, de parcă ai vrea să fugi.

– Oriunde aș fugi, tot aici mă întorc, mi-a răspuns. Uite, mi-ar plăcea să desenăm azi pisica aia care doarme mereu în balconul vecinei. Ce zici, ne iese?

Odată, trecuse cam un an de când începusem să îi dau lecții, m-a primit distantă, cu un zâmbet încurcat, de om care încearcă să-și aducă aminte cine ești și de unde ai apărut. Mi-a ascultat explicațiile în liniște și s-a apucat să deseneze fără niciun chef. Clara tristă m-a făcut să mă gândesc la o piatră cenușie găsită pe malul unui râu.

– Nu prea ești în apele tale azi, i-am zis. Vrei s-o lăsăm pe altă dată?

– Of, îmi pare rău, mi-a spus și și-a pus o clipă mâna pe brațul meu. Sunt cam fiartă. Am făcut o tâmpenie monumentală azi la birou.

– Nu cred că putea să fie așa de grav.

A mijit ochii, de parcă ar fi durut-o ceva.

– Vrei să-mi povestești ce s-a întâmplat? am întrebat-o și imediat m-am gândit că poate zisesem ceva aiurea. De obicei nu vorbea despre ea. Mai degrabă îi povesteam eu lucruri care mă frământau. Când mă despărțeam de câte o iubită. Sau când aveam vreo problemă la facultate. Avea un fel al ei de a asculta care-ți făcea bine. Era cu vreo zece ani mai mare decât mine și mi se părea că are un munte de experiență.

– Hai să bem un pahar de vin, vrei? m-a întrebat.

– Ok, i-am zis. Nu mă prea dădeam eu în vânt după vin, dar nu mi-a venit să o refuz.

Am ieșit pe terasă. Era un vin straniu, de culoarea chihlimbarului, cu o aromă care m-a făcut să mă gândesc la o căpiță de fân în dogoarea verii. Clara mi-a povestit că primise la tradus un text scris de un colaborator extern cu care lucra institutul, cineva foarte cunoscut și influent. Pe măsură ce lucra la traducere, își dăduse seama că tipul se baza pe niște informații greșite sau greșit interpretate, nu am prea înțeles. Oricum, Clarei concluziile i se păruseră aiurea. Se frământase cât se frământase și până la urmă se dusese la un șef și îi spusese toată povestea. El o luase la întrebări, îi întorsese argumentele pe toate părțile. Mai târziu, o chemase la el un șef și mai mare. Se strânseseră mai mulți analiști și o puseseră să explice tot ce i se părea în neregulă și de ce. Apoi îi puseseră tot felul de întrebări, despre ea, ce studii făcuse, ce citea, pe unde călătorise. Și asta fusese tot. Acum se temea că o să fie dată afară.

– Eu și gura mea mare. E un salariu de neimaginat în altă parte, în mod normal n-aș putea câștiga atât de mult din traduceri. Problema e că mai am rate la bancă, n-am terminat de plătit ipoteca. Nu-mi vine să cred c-aș putea să pierd apartamentul dintr-o prostie. Doar așa, că m-am trezit eu să contrazic un expert. Iubesc casa asta. Știu că sună ridicol și siropos, dar în clipa în care am intrat aici am știut că o purtam în suflet dintotdeauna. Nici nu-ți poți imagina.

Îmi puteam imagina. Simțisem același lucru când intrasem acolo prima dată. Ca și cum aș fi recunoscut casa dintr-un vis sau dintr-un tablou.

– Poate nu e așa de grav totuși, i-am zis și mi-am dat seama că vorbele îmi ieșiseră din gură stupide și cleioase. Vinul mi se urcase la cap fără să-mi dau seama. Nu știam ce altceva să-i spun. Eu nu eram genul care să se bage în lupte din astea. Îmi zicea un prof că nu era ceva bine la un tablou pictat de mine, îl refăceam și gata, dar nu mă apucam să îndrept eu lumea, așa, din proprie inițiativă. Colegii ziceau că n-am temperament artistic. Mama zicea că sunt un lasă-mă să te las.

– Auzi, eu ar cam trebui să plec, i-am zis brusc. Trebuie să mai trec pe la o mătușă în seara asta și nu vreau să se facă prea târziu. Mișto vinul ăsta.

M-a privit ca de pe altă lume, în care ar fi știut că nu mergeam la nicio mătușă.

– Sigur, a zis, luând paharul pe care i-l întinsesem. Îți mulțumesc mult că m-ai ascultat.

– N-ai pentru ce. Oricând.

Mi-a scris pe WhatsApp după vreo două zile. ,Le-a plăcut ideea mea. Mă trimit la niște cursuri. Vor să-mi dea un post de analist.’ Și emoticonul ăla cu tocilarul hlizit la sfârșit.

 

Clara și-a pus telefonul la încărcat. Nu se știe ce o să fie la graniță. Cât va trebui să aștepte și unde. Se zice că sunt mii de oameni acolo, femei cu copii mai ales. Unii spun că sunt organizate puncte de primire. Alții zic că nu te poți aștepta la nimic bun, ba chiar că ar fi mai periculos pentru noi de cealaltă parte a frontierei decât în țara asta răvășită de război. Din partea asta de lume au plecat atât de multe rânduri de refugiați de când Imperiul a reînceput să-și întindă tentaculele acum câțiva ani, încât oamenii din țările unde e încă pace nu mai au răbdare cu alt val de povești de suferință, de fugă, de lăsat totul în urmă.

Aș vrea să nu trebuiască să o las singură pe Clara. Nici ea nu știe unde se va duce și ce va face. Leonard Cohen cântă I’m your man, de pe albumul din 1988. ,Dacă trebuie să ațipești o clipă pe drum, o să conduc pentru tine.’ Aș vrea să pot conduce așa, cu Clara alături de mine până când am găsi un loc în lumea asta în care am fi în siguranță, departe de războiul ăsta și de nebunia și violența care au apărut din senin în jurul nostru, ca un vârtej de praf otrăvitor.

Schimb viteza, întind brațul și o iau de mână.

– O să fii în siguranță acolo. Ai să răzbești tu, ai să vezi. Ca atunci când le-ai zis că era greșit ce scrisese tipul ăla și te-au făcut analist.

Clara nu zice nimic. Clara are mâini mici, cu degete subțirele și reci.

 

Clara nu era deloc genul meu. În primul rând că era mai mare. Mult mai mare. Apoi ea citea tot timpul, aveai impresia că viața ei se învârtea doar printre teancurile de cărți care erau răspândite prin toată casa. Când se mai întâmpla ceva prin politică și toată lumea înjura guvernul și pe cine se întâmpla să fie atunci la putere, ea vorbea despre tot felul de bătălii, ocupații, tratate din alte vremuri. Era interesant ce povestea Clara când eram doar noi doi pe terasa blocului-vapor eșuat în orașul vechi, dar știam cumva că pe prietenii mei i-ar fi plictisit. Nu le-ar fi făcut cine știe ce impresie nici felul ei de a fi, politicos și oarecum distant, nici hainele ei cam conservatoare, total diferite de extravaganța căutată a colegelor și iubitelor noastre. Și nici eu nu o interesam, din câte îmi dădeam seama.

Terminasem facultatea, îmi găsisem de lucru la o școală primară privată, dar nu renunțasem la orele de meditații. Doar din artă nu se trăiește, ne spusese o profesoară. Trebuie să aveți și o sursă sigură de venit. În ziua de azi n-ai cum să pictezi capodopere dacă n-ai bani de culori. Acum aveam bani de culori, de chirie, ba chiar îmi luasem o mașină la mâna a doua. Era înghesuită ca o coajă de nucă, dar mă ducea de colo-colo și asta era tot ce conta. Clara începuse să călătorească mai des, aproape de fiecare dată în străinătate. Dispărea căte o săptămână sau două, apoi mă suna și reluam orele. Îmi plăceau lecțiile cu ea. Erau simpatici picii de la școală, dar cu ea puteam să vorbesc o mulțime de chestii.

Într-o toamnă m-a invitat la ziua ei. Așa, din senin.

– Nu e nimic pretențios, vin sâmbătă câțiva prieteni. Mi-ar face plăcere să vii.

Sincer, nu prea aveam chef. M-am gândit că vor fi acolo doar oameni de vârsta ei, cu care eu nu aș fi avut cine știe ce de vorbit. Miercuri sau joi m-am trezit cu ochii la un lănțișor cu turcoaze într-o vitrină. Clara colora întodeauna pământul turcoaz.

– La școală ne puneau mereu să desenăm pământul maro. Nu mi-a plăcut niciodată culoarea asta și turbam când trebuia să-mi încep un desen cu ea.

Sâmbătă m-au sunat niște prieteni, aveau un bilet în plus la un concert. Am mers cu ei. A doua zi am ieșit să mă plimb. Am dat de cutia cu lănțișorul în buzunarul gecii. Nu știu ce mi-a venit. Parcă mi se făcuse brusc dor de Clara. Am cumpărat un buchet de tufănele de toate culorile de la o bătrânică și am coborât în orașul vechi. Dacă e acasă, mi-am zis, îi dau florile și cadoul, îmi cer scuze că n-am putut veni ieri și mă car. Sau poate mă invită la un pahar de vin din ăla chihlimbariu și stau puțin. Dacă nu-i acasă, îi las florile pe prag și cadoul în cutia de scrisori.

Clara a deschis ușa și a izbucnit în râs când m-a văzut. Era îmbrăcată elegant și casa era plină de muzică și de lume.

– Bine-ai venit!

– Îmi pare rău că n-am putut veni ieri. A intervenit ceva…

– Nu-i nicio problemă, a spus, făcându-mi loc să intru. Ieri au fost prietenii mei, azi sărbătoresc cu clanul. Intră, intră.

I-am dat florile și cadoul și ea s-a ridicat pe vârfuri și m-a sărutat pe obraz.

– El e Victor, profesorul meu de desen, a spus tare, să acopere muzica și zgomotul vocilor.

Am rămas împietrit în pragul ușii de la sufragerie. O mulțime de oameni, majoritatea în vârstă, se uitau la mine.

– Victor – familia, familia – Victor, a zis Clara. Mă duc să pun florile în apă și vin să te prezint cum trebuie.

Până să vină ea, un unchi îmi pusese deja un pahar de gin tonic în mână, mătușile se lămuriseră unde studiasem, cu cine, unde lucram și de câtă vreme îi dădeam Clarei lecții de desen, iar mama ei îmi umpluse o farfurie cu mâncare. Nu mai aveam nicio scăpare. Și totuși m-am simțit bine în după-amiaza aceea. Clara își pusese lănțișorul cu turcoaze de la mine. Avea o rochie gri deschis, cu o fustă largă cu aplicații în formă de tablouri. Cumva am rămas la întâlnirea lor tihnită și veselă, fără să-mi dau seama cum trece timpul. O parte din mintea mea mă vedea rămânând acolo după plecarea musafirilor, ajutând-o pe Clara să ducă vasele în bucătărie, să pună platourile în frigider și farfuriile murdare în mașina de spălat vase, apoi ne-am fi așezat pe canapea, cu ușile deschise către terasă, cu muzica dată încet și cu câte un pahar de vin în mână.

– În ce zonă stai, tinere? m-a întrebat unchiul responsabil cu pregătirea paharelor de gin când lumea se pregătea să plece. Te ducem noi cu mașina. Nu-ți fie teamă, nevastă-mea a băut doar limonadă, ești în siguranță cu noi.

Mi-a fost rușine să zic ceva. Mi-am luat la revedere de la Clara și am plecat.

La următoarea lecție de desen, Clara mi-a povestit despre familia ei.

– Au fost întotdeauna foarte uniți, la bine și la rău. Au trecut prin multe și s-au ajutat unii pe alții mereu. Cel mai groaznic a fost când Imperiul ne-a ocupat ultima oară. Bunicul era asistent universitar. L-au arestat într-o dimineață din Universitate împreună cu toți studenții care participau la seminarul lui. Una dintre studente era chiar o verișoară a bunicii, o fată fină și drăguță, Irina. Am o fotografie a ei pe undeva. Bunicii o convinseseră să studieze filosofie. Bunicul a făcut cinci ani de închisoare politică. S-a simțit toată viața vinovat pentru arestarea studenților. Unii au mai scăpat, dar de alții nu s-a mai știut nimic. Verișoara bunicii, Irina, era bolnavă de inimă. A murit în celulă, în prima noapte de detenție, în brațele unei colege. Îl apăsa asta chiar mai mult decât amintirea ororilor din închisoare. Când a fost el arestat, bunica s-a trezit singură, în plină ocupație străină, cu trei copii, o mamă și doi socri în grijă și soldați ai Imperiului încartiruiți în casă peste ei. Nu-ți poți închipui ce-au mai pătimit! Dacă n-ar fi fost surorile și verii ei, n-ar fi avut cum să se descurce.

Abia atunci am început oarecum să înțeleg de ce Clara arăta mereu o adevărată aversiune față de Imperiu. Povestea mereu de cuceriri, tratate de pace nerespectate, de jafuri și de devastări de acum nu știu câte sute sau zeci de ani. Avea ea o expresie care pe mine mă făcea să râd. Iar și-a băgat Imperiul coada, zicea ori de câte ori se mai întâmpla ceva rău prin lume. Mie mi se părea o obsesie inutilă. Imperiul fusese împins înapoi cu câțiva ani înainte să mă nasc eu. Părinții mei vorbeau foarte rar despre vremurile alea. Ai fi zis uneori că înfrângerea Imperiului nu adusese pentru ei nicio schimbare fundamentală. Parcă și uitaseră ce se întâmplase. Și nu numai ei. Parcă toți cei din jurul nostru uitaseră chiar și că Imperiul mai exista, undeva în spatele unor granițe care păreau departe de noi și de viețile noastre. Departe în spațiu și departe în timp. De aceea poveștile Clarei mi se păreau exact așa – niște povești. La fel de ireale precum pământul turcoaz, casele în balans și siluetele dansatoare din desenele ei.

 

– Îți mai aduci aminte de dansatorii de vizavi? o întreb pe Clara.

Leonard Cohen cântă încetișor Take This Waltz. E albumul din 1997, More Best Of.

– Pe melodia asta exersau, nu?

– Da. Aveau o coregrafie frumoasă, spune Clara.

– Nu le prea ieșea.

– La început, nu. Dar nu s-au lăsat.

Dau muzica mai tare.

– Păcat că nu ne-am dus și noi să luăm lecții de la tipul ăla, îi zic.

– La asta mă gândeam și eu.

 

De pe terasa Clarei, din colțul unde își punea șevaletul, se vedea o sală de dans într-o casă veche cu ferestre înalte. O urmăream pe Clara pictând și priveam dansatorii trecând dintr-o ferestră într-alta ca și cum ar fi alunecat dintr-un tablou în altul. Deseori, cât făceam noi lecția de desen se vedea o singură pereche în sală, profesorul și o elevă. Fata se mișca destul de stângaci, ca și cum nu ar fi reușit niciodată să se relaxeze. Mai ales când pregăteau câte o coregrafie și exersau la nesfârșit pe aceeași melodie. Îi e frică să nu greșească pașii, îmi spunea Clara. Profesorul avea mișcări fluide, sigure, se vedea că încearcă să își scoată partenera în evidență. Ea parcă era un roboțel. Într-o seară mă uitam în sală în timp ce Clara desena niște copaci în nuanțe de mov, purpuriu și indigo, care se mișcau în bătaia vântului.

– Are o elevă nouă, i-am spus Clarei. Asta are măcar ceva talent, chiar dacă mai încurcă pașii.

Clara s-a uitat la ei peste șevalet.

– E aceeași fată, doar că acum n-au nicio coregrafie. Dansează doar pentru plăcerea de a dansa.

– Ar trebui să fie mai ușor când știi ce urmează, nu?

– Nu neapărat. Poate e ca atunci când îți citești horoscopul dimineața. Dacă zice să ai grijă la accidente, aștepți toată ziua stresat să-ți pice ceva în cap.

Eu nu-mi citeam niciodată horoscopul. Da, nu avea niciun sens să știi ce va urma. Era o seară de august, uitată în lumina unui crepuscul nesfârșit. Stăteam în spatele Clarei și mă uitam peste umărul ei, când la desen, când la dansatorii din ferestrele de vizavi. Ascultam muzica și le priveam mișcările lente și diafane. Făceau tot felul de piruete, se despărțeau, se roteau unul în jurul celuilalt, apoi reveneau la îmbrățișarea în același timp apropiată și distantă a dansatorilor de vals. Clara mă întrebase dacă voiam un cocktail și cele două pahare stăteau pe măsuța de lângă șevalet. Trebuia să plece într-o delegație mai lungă, de două-trei săptămâni. Avea valiza deja pregătită în hol. Mi-am tras scaunul mai aproape de ea.

– Par să danseze copacii ăștia.

– E o seară bună pentru dans, a zis ea. Se dăduse cu un parfum care mă făcea să mă gândesc la flori mici albastre pe un câmp cu ierburi amărui, într-o după-amiază de vară.

– Vrei să dansezi cu mine? am întrebat-o.

S-a întors spre mine și mi-a zâmbit.

– Cu plăcere, a zis.

Ne-am ridicat de pe scaunele înalte pe care stăteam și am început să dansăm. Habar nu aveam să dansez vals. Am făcut un pas la dreapta și unul la stânga, ca la petrecerile din liceu. Clara a pășit după mine, sandalele ei lângă tenișii mei. Era liniștită și relaxată și se potrivea bine în brațele mele. Am mai făcut câțiva pași. Clara zâmbea. Am depărtat-o de mine, am încercat să o învârt într-o piruetă. Nu ne-a prea ieșit. Clara a râs și am prins amândoi curaj. Am început să imităm mișcările dansatorilor, înfloriturile pe care le băgau ei în coregrafii. Erau mai grele decât mi se păruseră când mă uitam la ei. Ne încurcam în pași, nu nimeream direcția, ne trezeam că suntem sau prea aproape, sau prea departe unul de altul, ea prea mică și eu prea înalt, iar brațele, în loc să ne ajute, ne stăteau cumva în cale. Dar Clara râdea și râsul ei era contagios, râdeam și eu și cu cât râdeam amândoi mai mult, cu atât încercam figuri mai fistichii, în care ne încurcam mai rău și asta ne făcea să hohotim și mai tare.

– Poate ar trebui să mergem la el să luăm niște lecții de dans, am spus când melodia s-a terminat și ne-am aruncat amândoi asupra paharelor cu gin tonic.

– Poate ar trebui, a zis Clara.

Am rămas în picioare, atât de aproape unul de altul încât mi se părea că simt răceala gheții din paharul ei pe brațul meu. Clara purta o fustă complicată cu desene geometrice și o bluză cu bretele. Doream să o sărut, exact în locul acela unde i se termina clavicula și începea să i se rotunjească umărul. Știam că are un prieten, dar nu-l văzusem niciodată, deci practic nu exista. Voiam să fac pasul acela care ne despărțea, să îmi pun din nou brațele în jurul ei și să o simt caldă lângă mine, mai caldă decât seara de vară. Clara vorbea despre versurile cântecului lui Leonard Cohen, de fapt erau traducerea unei poezii scrise de un poet spaniol, Federico García Lorca, pe care îl omorâseră fasciștii pentru că era homosexual și de stânga. Și poet. Mi-a spus că traducerea nu se potrivea perfect cu originalul, dar că era minunată, că în unele vesuri imaginile erau chiar mai puternice. ,E un fragment al dimineții în muzeul brumei’ spunea poemul în spaniolă, iar in engleză fusese tradus ,o bucată ruptă din dimineață e atârnată în Galeria Brumei.’ Mie mi se părea că sunt la fel, mă gândeam cum să o sărut, așteptam doar un semnal de la ea, o mișcare, zâmbetul ăla pre-sărut al fetelor, iar ea vorbea de poeți morți. I-am arătat pe mobil niște fotografii cu tablourile pe care le pregăteam pentru o expoziție, ca să o aduc mai aproape de mine, să își așeze degetele pe încheietura mea ca să îndrepte ecranul spre ea. Știam că undeva, dincolo de sufragerie și de bibliotecă era dormitorul ei, la care m-am gândit atunci că trebuia să fie foarte curat și ordonat, și că în același timp trebuia să aibă ceva de câmp cu ierburi amare și floricele albastre.

Dansatorii își terminaseră lecția, opriseră muzica, stinseseră luminile. Noi vorbeam despre galerii de artă, depre colegii cu care pregăteam expoziția. Încet, am început să mă enervez. Chiar nu-și dădea seama? Sau își dădea seama și nu zicea nimic? De ce nu dădea niciun semn? Nu voia? Sau se juca cu mine? Brusc, m-a apucat cheful să merg într-un bar, barul ăla unde veneau artiști și tot felul de fete despre care știai din primele cinci minute cât de departe erau dispuse să meargă.

– S-a făcut târziu, i-am zis. E cazul să plec.

Mi s-a părut că mă privește ciudat, dar un avea niciun rost să despic firul în patru. Ne-am luat la revedere ca de obicei și am plecat.

 

Clara a insistat să conducă ea o bucată de drum. Ca să încerc să dorm. Nu pot să dorm. Clara ține mâna dreaptă pe schimbătorul de viteze și mâna mea stângă e așezată peste a ei. Se merge foarte încet acum. Îi povestesc despre Marc Chagall, care a fugit mai întâi din raiul comunist ca să scape de foamete și de mizerie, apoi a trebuit să traverseze un ocean ca să se salveze de naziștii care voiau să-l omoare. Pentru că era străin în țara în care se exilase și evreu. Și pictor modernist.

Privesc profilul Clarei și mă întreb de ce nu m-am gândit niciodată să îi fac portretul. Aș picta-o așezată pe streașina șuie a unui acoperiș din desenele ei. Cu pisica vecinei pe undeva prin preajmă. Pisica s-ar uita cu ochii ei verzi la Clara și Clara s-ar uita la mine. Și nu ar fi război. Și Clara nu ar pleca nu se știe unde și pentru cât timp.

Leonard Cohen cântă The Partisan, un cântec despre Rezistența franceză. Albumul din 2002, The Essential Leonard Cohen. Oare cum alege un artist cântecele sau lucrările esențiale pentru el? Cohen avea cinci ani când a început al doilea război mondial. Părinții lui erau evrei ortodocși fugiți din țara lor când o lovitură de stat militară a adus la putere un guvern conservator. ,Frontierele îmi sunt închisoare. O, vântul, vântul bate, Printre morminte vântul bate.’ Sună mult mai bine în engleză, evident. Mie oricum nu-mi ies traducerile, ar trebui să o întreb pe Clara cum ar spune ea mai bine. Aș vrea să o întreb și dacă explică cineva în vreuna din cărțile ei ce caută războiul printre cântece de dragoste. Ce caută războiul printre pensulele și tuburile mele de vopsea, smulgându-mi tablourile de pe pereții galeriilor, călcându-mi în picioare pânzele neterminate, bune sau proaste cum or fi ele? Ce caută războiul în viața limpede și blândă a Clarei, răvășindu-i părul, împrăștiindu-i cărțile, întunecându-i ochii, alungând-o din casa ei de lumină? Clara trebuie să fugă, iar eu trebuie să mă întorc. Clara va trebui să-și găsească un drum într-o altă lume, iar pe mine mă vor pune să ridic arma asta pe care mi-au dat-o și care acum zace pe bancheta din spate, să o îndrept către un necunoscut hotărât să mă omoare și să trag. La ce bun toate astea?

 

La un moment dat lecțiile noastre s-au rărit. Clara călătorea tot mai mult, iar când mergeam la ea o găseam tot mai tristă, mai îngrijorată. Am întrebat-o dacă avea ceva probleme.

– Imperiul a început s­ă miște din nou, mi-a spus.

Auzisem vag câte ceva despre diverse conflicte și intervenții în alte țări, dar asta se petrecea la capătul cel mai îndepărtat al Imperiului, atât de departe de noi încât ar fi putut să se întâmple lucrurile alea acolo sau pe Marte, pentru noi aici tot aia era.

Clara mi-a spus că așa se întâmpla de secole. Părea că Imperiul fusese împins înapoi, chiar învins pentru totdeauna. Oamenii uitau de el. Imperiul e ca o caracatiță, mi-a zis ea, ascunsă la gura unei peșteri submarine. Stă nemișcat multă vreme, până când simte că și-a adunat din nou puterile. Atunci începe să miște câte un tentacul. Stârnește un conflict, o răzmeriță, un război civil într-o țară vecină, apoi intervine să restabilească ordinea și trupele rămân acolo. Ocupă câte un oraș de la graniță. Organizează lovituri de palat și încearcă să răstoarne conducători din țările care nu-i fac pe plac.

– Nu mai are Imperiul atâta putere acum, i-am spus.

– Dacă încearcă toate manevrele astea, înseamnă că se simte destul de puternic. Dacă reușește acolo, capătă încredere și va continua cu lovituri din ce în ce mai sfidătoare și mai agresive.

– Chiar crezi c-o să încerce să ne facă nouă ceva?

– Sper că nu.

M-a speriat puțin povestea asta, dar mi-am zis că era doar vechea ei obsesie cu Imperiul. Am uitat curând toată tărășenia. Viața mea mergea înainte, cu pictura, cu ieșirile cu prietenii, cu expozițiile, cu iubitele mele. Îmi cumpărasem un apartament într-un cartier nou construit, în partea de est a orașului. Făceam o oră până acolo din centru cu mașina, dincolo de blocul meu începeau niște câmpuri de porumb, dar era casa mea. Pe Clara o vedeam din ce în ce mai rar.

Când Imperiul a atacat o țară din partea noastră de lume, am sunat-o pe Clara. Mă așteptam să fie îngrijorată, dar era speriată de-a binelea.

– Ce-ai să faci? Vrei să pleci din țară?

– Nu știu ce să fac. O parte din mine vrea să plec cât mai departe. Dar aici e toată viața mea, aici am familia și prietenii și slujba și casa. Ai mei nici nu vor să audă de vreo plecare. Îi înțeleg. Și eu mă plimb prin oraș, mă învârt prin apartament, mă uit la fiecare lucru, la fiecare carte, la fiecare colț și îmi dau seama că sunt acasă și că iubesc locul ăsta. Cum să plec? Apoi mă gândesc că pot să fiu de ajutor, orice s-ar întâmpla. Pentru institut va fi bine să rămânem la lucru. Și pentru ai mei e important să fim toți împreună.

– O să fie totul bine, ai să vezi, i-am zis și în minte mi-a apărut imaginea Clarei în bibliotecă, înconjurată de cărțile ei de istorie și de lumina plină de aur și de culoare a apusului.

La lumina din casa Clarei m-am gândit azi toată ziua. Pe la cinci terminasem instrucția și nu prea aveam unde să merg. Apartamentul meu fusese spulberat de o bombă aruncată dintr-o dronă. Prin vestul orașului se scurgeau mașini, oamenii fugeau, care spre capitală, care spre graniță. Ai mei se retrăseseră de ceva vreme la țară, cam la șaizeci de kilometri spre vest, în casa bunicilor, unde își umpluseră pivnița cu provizii, benzină și bidoane de apă. Voiam să mă duc la ei, să-mi gătească mama ceva și să dorm o noapte bine, într-un pat ca lumea. Apoi am decis să fac un ocol. Trecuseră niște ani de la discuția cu Clara la telefon. Nu mai avusesem nici unul timp pentru lecțiile de desen și nu ne mai văzuserăm de multă vreme. Am coborât cu mașina în orașul vechi și am parcat în fața blocului-vapor. Voiam să-mi iau rămas bun de la Clara. Și de la apusurile din casa ei.

Când mi-a deschis ușa, i-au rămas ochii pironiți pe arma pe care o purtam pe umăr.

– Am venit să-mi iau la revedere, i-am zis.

Mi-a făcut semn să intru.

– Mă pregăteam să plec la gară.

– Deci pleci și tu.

– N-am de ales. Știi ce s-a întâmplat în celelalte orașe. Cum eu am lucrat ani de zile la institut…

Am înțeles. Auzisem și eu de listele pe care le făceau oamenii Imperiului cu cei care trebuiau să dispară din orașele pe care le ocupau.

– Pleci singură? E imposibil de urcat în vreun tren. Și ai tăi?

– Verii mei sunt deja pe front sau împrăștiați care-ncotro. O verișoară care a plecat cu toți ai ei a luat-o și pe mama cu ea. Au ieșit azi dimineață din țară, prin sud.

– Și tu de ce n-ai plecat cu ea?

– Nu mai era loc în mașină. Sper doar să mă pot urca într-un tren și să ajung la granița de vest.

– Vrei să ieși prin vest?

– Granița de sud s-a închis azi după-masă.

E cel mai periculos de ieșit prin vest. Imperiul și-a întins tentaculele cumva și în țara vecină, chiar dacă războiul nu a ajuns până acolo. Refugiații sunt priviți în cel mai bun caz cu suspiciune, în cel mai rău cu ură. Circulă tot feluri de zvonuri despre cum sunt primiți dincolo de frontieră.

– Nu poți să treci singură prin țara aia.

– N-o să fiu singură. Ne-au contactat doi prieteni de la institut. Sunt englezi. Vin să ne ia de la graniță, pe mine și pe alți trei colegi. Călătoresc împreună cu un convoi umanitar și o echipă de presă.

– Și colegii tăi unde sunt?

– Doi au ajuns deja la graniță. Al treilea e pe drum, a încercat să iasă prin sud, dar n-a ajuns la timp.

În blugi și pulover, Clara părea mai mică. Tremura.

– Te duc eu, i-am spus. Dar trebuie să ne oprim pe drum, la ai mei, să iau niște benzină.

– E departe, cum să mă duci tu?

– Trebuie să fiu înapoi în oraș mâine la prânz. O să-i trimit un mesaj unui coleg. Îi spun că duc o verișoară la graniță și mă întorc.

– N-o să ai probleme?

– Ce-o să-mi facă? Stai liniștită, au treburi mai importante decât să mă trimită pe mine în fața curții marțiale. Hai, așa poți să mai iei o valiză cu tine. E frig acum în Anglia, așa am auzit.

A împachetat repede. În timpul ăsta i-am povestit despre despre camarazii de instrucție, despre cum era să tragi cu o armă și despre militarul de carieră care îmi spusese în prima mea zi la poligon că probabil aveam mai multe șanse să rănesc vreun inamic dacă îl atacam cu coada pensulei. Despre blocul meu care fusese pe jumătate spulberat, despre tabloul la care lucram, ,Natură moartă cu automat și cuier’, care se voia a fi o critică adusă războiului. Despre cum m-am întors după instrucție la ce fusese cu câteva ore înainte casa mea și am găsit tabloul și cuierul aruncate de suflul exploziei într-un copac.

Când a terminat bagajele, Clara mi-a dat un breloc cu niște chei.

– Poți să stai aici, oricât ai nevoie. Are și pivniță blocul. Nu e chiar un buncăr, dar…

Am strâns cheile în mână. Să stau în casa Clarei, fără Clara. M-a apucat o tristețe nebună, parcă cineva ar fi distrus un tablou celebru în fața mea și eu nu aș fi putut face nimic ca să îl opresc.

Când am ieșit din apartament, am dat nas în nas cu vecina cea înțepată. Nu mai avea părul morcoviu. I se vedeau rădăcinile albe de vreo trei degete, iar vârfurile vopsite cândva se decoloraseră.

– Doamna Maria, el e Victor, ne-a prezentat Clara pentru prima dată. Eu o să fiu plecată o vreme, o să vină el pe aici, să aibă grijă de casă.

Bătrâna m-a privit lung, cum stăteam acolo cu valiza Clarei în mâna stângă și cu arma pe umărul drept.

– Bine, mamă, a spus, cu o voce la fel de ștearsă ca șuvițele de păr gălbiu. Cum credeți voi că e mai bine.

Clara a ezitat o clipă, apoi s-a aplecat și a îmbrățișat-o.

– O să fie totul bine, doamna Maria, o să vedeți.

 

Sunt din nou la volan. Țin degetele Clarei în mână. Vocea lui Leonard Cohen a îmbătrânit. Am ajuns la Live in London, din 2008.

Suntem aproape de graniță. Mai mult stăm pe loc decât înaintăm. Începe să se lumineze. Mai avem vreo treizeci de mașini în față. Douăzeci. În dreapta noastră e un câmp. A fost arat și semănat astă-toamnă, când Imperiul nici măcar nu părea să-și amintească de noi, darămite să ne amenințe. Grâul a răsărit deja, e înalt cam de-o palmă. Leonard Cohen începe din nou să cânte Take This Waltz.

Trag frâna de mână, opresc motorul și mă dau jos din mașină. Trec în partea cealaltă, deschid portiera Clarei, îi întind mâna și o întreb:

– Îmi acorzi acest dans, te rog?

Clara mă privește o clipă, apoi coboară și ea. Mă aplec peste scaunul ei, dau volumul la maxim, apoi o duc de mână, pășim pe câmp ca și cum am intra pe un ring de dans. O iau ușor în brațe și încep să dansez, un pas la dreapta, unul la stânga. Adidașii ei lângă bocancii mei. Fără piruete. Fără înflorituri. Doar mâna ei în mâna mea, degetele ei pe umărul meu, palma mea pe mijlocul ei, fruntea ei pe obrazul meu. În mașina din spatele nostru șoferul și-a pus brațul în jurul femeii de pe scaunul pasagerului, a tras-o spre el și ea și-a ascuns fața în umărul lui. Știu că plâng amândoi. În spatele coloanei nesfârșite de mașini se ridică un soare argintiu și înghețat care albăstrește totul în jur. Dansez cu Clara, o țin strâns în brațe, îi sărut fruntea, obrajii, mă cufund în sărutul ei. Dansez cu Clara pe un câmp turcoaz, într-o bucată ruptă din dimineață.