Ningea ca într-o poză alb-negru găsită printre scrisorile bunică-mii, lumina înghețase și cerul se îndoise pe la colțuri, iar tu vorbeai, vorbeai continuu, fără să respiri, fără să clipești și mai ales, fără să-ți pese dacă mai sunt lângă tine.

Vorbeai despre internet și cabluri, pentru internet aveai nevoie de un cablu sertizat, adică de un cablu cu două mufe, cel mai simplu era să-ți cumperi unul din magazin, n-aveai decât să mergi cu el acasă, să bagi o mufă în router și cealaltă în calculator și gata treaba, dar uite că erau situații în care cablul era prea mic sau prea mare, dacă era mic nu ajungea, dacă era mare te alegeai cu un rotocol de fire de care urma să se împiedice toată lumea, iar dacă era numai bun ca lungime, din cauza mufei nu încăpea pe unde trebuia să încapă.

Poate eram și noi niște cabluri sertizate, poate că eu eram prea mică și nu ajungeam, poate că tu erai prea mare și te împiedicai deja de rotocolul ăla sau poate că tocmai ce ne chinuiam amândoi să încăpem undeva, dar nu reușeam din cauza mufelor, mufele noastre erau enorme și uite că niciunul nu ne înduram să ni le smulgem și să scăpăm odată de ele, „mufă” – ce cuvânt enervant! îl repetam în gând de zeci de ori, până când se golea de sens și începea să sune a gol, cum a sunat coșul de gunoi când a aruncat puștiul ăla cutia de Fanta, ai auzit și tu? cutia s-a izbit de marginea de tablă, a rămas o clipă atârnată în aer, apoi s-a rostogolit în zăpadă și s-a oprit acolo luminând portocaliu aerul din jur.

Tot în portocaliu băteau și unele dintre firele tale, dacă voiai să ai un cablu perfect trebuia să ți-l faci singur, într-un cablu intrau opt fire, unele aveau o singură culoare, altele aveau alb și încă ceva, ele trebuiau puse musai în ordinea corectă, altfel nu mergeau în veci, ordinea era clară: alb-portocaliu – portocaliu, alb-verde – albastru, alb-albastru – verde, verde era și părul doamnei care trecuse prin fața noastră, ai văzut-o? avea un coc, ce lucru neobișnuit, un coc verde în formă de cuib de barză.

Alb-maro – maro, astea erau ultimele fire, după ce le băgai pe toate în mufă luai cleștele sertizor, adică un clește special pentru cabluri cu opt fire, îl potriveai pe ele și apăsai, simțeam că mă apasă și pe mine ceva în buzunar, cine știe, poate aveam pe-acolo vreun clește din ăsta care încerca să mă sertizeze și pe mine la mărimea potrivită, dar nu, nu aveam niciun clește, era doar cartea, chiar înainte să mă întâlnesc cu tine îmi cumpărasem de la anticariat ”Cântăreața cheală”, o ediție veche, cu coperți prăfoase și pagini jerpelite, jerpelite erau și crengile brazilor pe lângă care treceam, începuseră să le crească zimți albi pe margini, iar realitatea începea să se închidă în jurul nostru, o lume alb-negru ne strângea între contururile ei, am întins mâna să văd dacă pot să mai ies din cadru, mâna mi s-a oprit înainte de zimți, fără să atingă marginea și fără să îndrăznească să treacă dincolo, undeva departe sclipea ceva, ai văzut lumina aia? dar tu nu te uitai unde-ți arătam eu și, oricum, tu nu vedeai decât în culorile firelor tale, vedeai alb-albastru – verde și-mi povesteai de clești, mi se făcuse frig de la atâtea cuvinte seci, am băgat mâinile în buzunare și-am dat peste „Cântăreața cheală”, pielea mi s-a lipit de ea, degetele mi s-au înfundat în coperțile prăfoase și-au început să alunece înăuntru, „Cântăreața” mă trăgea prin carton ca printr-o pâlnie, te-am prins de geacă și-am simțit cum ne absorb pe amândoi paginile îmbâcsite, „Cântăreața” avea dreptate, noi n-aveam ce căuta pe alei și prin parcuri, pe străzi și trotuare, noi făceam parte din ea, din viața ei tristă și din lumea ei absurdă, ți-am dat drumul la geacă, am lăsat cartea să cadă pe alee și-am făcut dreapta pe lângă lac.

Te-ai dus înainte, tot înainte, fără să te oprești din teoria cablurilor și fără să-ți dai seama că nu mai sunt lângă tine, zimții de pe marginea pozei noastre au început să se tocească până când au dispărut cu totul, până când noi doi n-am mai avut o poză a noastră, până când lumina s-a dezghețat, cerul și-a desfăcut colțurile și ninsoarea a stat de tot.

Și ani de zile n-a mai nins pentru mine decât într-o poză alb-negru găsită printre scrisorile bunică-mii, o poză cu brazi jerpeliți și cu o alee îngropată în zăpadă, alee pe care apăruse nu se știe când și de ce, o carte cu coperți prăfoase.