…În seara aceea din mai, Agapia era tristă și plictisită. Atât de plictisită că se uita pe fereastră cum cădeau stropii de ploaie și punea degetul acolo unde lăsau urme și se întreba de ce degetele ei nu au viteza mai mare decât stropii…A ațipit apoi pe marginea canapelei mov din sufragerie, încovrigată, în spațiul meschin lăsat de câinele Vifor, care adormise înaintea ei. S-a dus la muncă a doua zi, la serviciul pe care nu-I iubea, pe drumul care nu-I plăcea și s-a așezat la biroul pe care îl detesta. Ceva s-a întâmplat în dimineața aia. Agapia a văzut pe net un anunț al unui fotograf care căuta doamne și domnișoare pentru poze de studio. Detalii în privat. I-a scris imediat, aproape neștiind ce face. Dar era o șansă să omoare plictiseala. Si asta era tot ce-și dorea.
S-a întâlnit cu artistul Vlaicu într-o sâmbătă, la asfințit. A intrat într-o casă a Bucureștiului interbelic, cu scări care scârțâiau, șemineu, fotolii din catifea tăbăcită de timp, dar încă distinse. Veiozele erau dantelate, aveau picior înalt, din fier forjat auriu. Vlaicu își propusese un album foto nud. Cu femei autentice, nemodificate, nici prea grase, nici foarte slabe. Nici foarte tinere, nici prea bătrâne. Deloc proaste. Fără farduri.
La cei 32 de ani cât avea, Agapia se încadra. Părul negru, nu foarte lung, pielea albă, ochii verzi, mici, ca ai bunicii materne. Se epilase cu precizie chirurgicală. Avea doar french manicure, un strat de pudră Caron și sprâncenele conturate.
Vlaicu a studiat- o îndelung, în lumina puternică, difuză și-n întuneric. Agapia s-a lăsat dominată, îi oferea răspunsuri, nu punea întrebări. Era martora și personajul principal al propriei terapii contra plictiselii. Așa ceva nu mai făcuse niciodată. Au vorbit mult, s-au așezat pe jos, sprijiniți de perete. Vlaicu i-a arătat albume de fotografie alb negru. Ale unor artiști celebri în lume. In casa aceea imensă, cu tavanul înalt și glasvand, era liniște, foarte liniște. Fracturată din când în când de râsetele celor doi. Legătura artist-model se construia lin, prin imperceptibil. Când el a considerat că emoția Agapiei era caldă și i hrănise îndeajuns senzualitatea, a început ședința foto. Agapia a pozat ca și cum asta îi era meseria. Inspre trei dimineața, au terminat. Fotograful a condus-o acasă, cu mașina lui. Pe drum, nu au fost multe cuvinte rostite. Doar se priveau, pe la semafoare. In fața casei, și-au luat rămas bun. Vlaicu a sărutat-o brusc pe ceafă, undeva în spatele urechii, știi, în punctul acela, care, atins și excitat, înfioară tot corpul…
Apoi nu s-au mai văzut, nu s-au mai auzit o vreme. Fiecare și-a văzut de viață. Intâlnirea aceea i-a asigurat Agapiei, dopamina și serotonina pentru un trai mai vivace. Si-a reluat o relație amoroasă, ruptă cândva și a fost bine așa.
Dar într-o noapte, când era singură, l-a chemat pe Vlaicu la ea acasă. El a venit, fără să comenteze, fără să întrebe nimic. Zâmbea și o privea fix în ochii ei verzi și mici când a prins-o ferm de încheietura mâinii. A lipit-o de el, cu hotărâre blândă, de nerefuzat. Captivă și moale, Agapia i-a răspuns sărutului înfometată și lacomă. A putut să mai vadă ceasul lui cu cifre mari și să audă cum cade cureaua de metal pe măsuța de cafea…Pasiunea i-a înrobit ore în șir. Privirile lor, respirațiile, trupurile erau una, în aceeași direcție, o singură vibrație, același dans, aceeași menire. Ticăitul ceasului lui Vlaicu îi mai amintea Agapiei că este încă în lume, încă vie. Dimineața devreme, Vlaicu a plecat. Fără promisiuni, fără setări de posibile revederi…
Câtțva ani, nu s-au mai văzut. Au comunicat prin rare și zgârcite mesaje. Era o seară de primavară la început, când s-au întâlnit întâmplător în București.“Vino cu mine la Enisala”, i-a spus el Agapiei. “Am de lucru în Dobrogea. Vino, îți arăt locuri nevăzute și sunete neauzite…Si dacă nu poți rămâne mult, te duc eu la tren, într-o dimineață sau într-o seară, când vrei tu…Dar vino cu mine la Enisala!”. Agapia ar fi plecat atunci, pe loc, fără bagaj, doar cu poșeta, pe motocicleta lui. Dar vocea dorinței a cedat în fața rațiunii. A slujbei noi care -i plăcea, a siguranței de acasă… ” Eu am ales demult profesia. Nu căsătorie, nu copii…One way, my way. Am vrut să –ți spun asta….” Așa i-a zis Vlaicu. Dar Agapia știa, știa demult. De aceea, nici nu a încercat vreodată negocieri, rugăminți. Un timp, s-a amăgit, firesc, cu nădejdea că o va alege pe ea. După care, s-a dezamăgit singură, ” artiștii sunt caractere ciudate, nu faci casă bună cu ei”, și-a zis…Așa s-a apărat ea, ca să-și protejeze inima. De fapt, creierul. Pentru că în creier sunt toate substanțele implicate în pasiune, în iubire. Inima e metafora. Agapia și Vlaicu au trăit dragostea de foc, pasională și s-au oprit. Au dus dopamina și serotonina la forme supradimensionate. Si oxitocina, da, oxitocina grupată în sinapse și neuroni atunci când pielea se atinge și trupurile se contopesc și privirile se întâlnesc. S-au oprit la timp, până să ajungă la atașament, și apoi la calm, rutină, siguranță și o confortabilă perspectivă pe termen lung. Si asta nu, nu era posibil între ei doi, ar fi fost cronica unui eșec anunțat! Așa se întâmplă când oamenii se cunosc destul de bine pe ei înșiși…Reușesc să evite catastrofe relaționale. Să se ferească de erori regretabile…
La sfârșitul verii, Vlaicu a plecat în jungla amazoniană. Să-și continue misiunea. Agapia a rămas în România. Cu vocația ei, cu partenerul ei, bun, vesel și cumsecade, de “cursă lungă” și cu Vifor, câinele ciocolatiu, care îi ocupă mereu locul pe pernă.
Niciodată nu vor ști dacă se vor revedea și ce-și vor spune. Întâmplarea lor se va estompa, dar emoția va rămâne. Neatinsă, neconfiscată, la fel de intensă. O iubire întreruptă, ca să nu devină imposibilă. O iubire “acceptat” imposibilă, ca să nu devină rană!
