Într-un spațiu bleumarin celest, în centrul unei sfere translucide, eu stau turcește. Am intrat, în vis, într-o capsulă imponderabilă, luminată din afară.

 

Cu ochii deschiși, primesc, în liniște, litere care vin de peste tot și care cresc înspre mine până le disting. Îmi spun: F. Este un F. Și încă una se ridică din fundal și mă întorc spre ea, să o recunosc: E un B! Apoi un A, un C, urmat de V. Fiecare arată ca un copil de-un an, asexuat, neîmbrăcat.

 

Așa cum se ridică sufletele celor plecați, ca niște aburi alburii, se apropie discret, cât să înțeleg. Mă-mpresoară formându-se în aer ca niște năluci necolorate, nevătămătoare. Caractere din tot felul de limbi, de azi și de demult, ideograme, puncte și virgule abstracte vin să le dau dezlegare și să le cer iertare pentru cum le-am folosit sau pentru că nu le-am numit.

 

Îmi pare rău. Uneori am știut dinainte ce ar fi putut genera, odată ieșită din abstinența tăcerii, o vorbă de-a mea. Imaginile care se perindă mă ajută să curăț, ideatic, trecutul meu și al tuturor. Acum știu să pun accent și-l pun pe eu. Eu am decis să creez o lume aparte din câteva cuvinte. Eu le-am amestecat ca pe o otravă pe care să o împroșc. Eu am negat atâtea înțelesuri și, dintr-un cerc de iubitori de poezie, am antrenat soldați și am pornit război. Eu am știut cum să rănesc prinzând o literă de mâna unui cuvânt, doar ca să-l culce la pământ.

 

Mă doare să le văd așa descătușate. Le-am folosit în fiecare zi în mintea mea, cu gura mea și n-am știut că erau un fel de mici copii, cu care mă purtam frumos sau alegeam să nu fac așa. I-am lăsat murdari și nemâncați când am mințit, nu am vorbit corect sau am rănit.

 

Sunt înconjurată de un alfabet cu care-aș fi putut să luminez, să desenez visul cuiva sau să înalț, să vindec și să las curat. Absorb în corp un șir de semne pe care le împac și le îmbrățișez între plămâni, cerând iertare c-am făcut din sutre pure – ridicole păreri, din versuri mângâietoare – acuze și împunsături, din incantații – huiduieli.

 

Aud gânduri nerostite, care poate ar fi ajutat, dar nu le-am pronunțat. Aceste litere, ca niște copii avortați, îmi reproșează că am tăcut și nu m-am ridicat să le susțin, că am lăsat minciuni în loc de adevăr și nu le-am detronat spunând Asta e un fals! Denunț! 

 

Se înalță onomatopee pe care le-am alertat, gesturi verbale incipiente, ca ecografii de făt, oprite din act. Mi-amintesc de câte ori am dezaprobat un prieten cu un oftat. Văd litere rămase fără șansă, doar că-s așezate la sfârșit de rând. Consoane fără drept de a crea, vocale uimite, aruncate-n gol. Fraze întregi, ca grădinițe împreunate, de care am uitat, deși le-am spus ușor.

 

Mă bântuie fantome care îmi intră în urechi ca un descântec îngânat – Spune-mă, Scrie-mă, Declară-mă, Cântă-mă, de care-am fugit pe înălțimi de tăceri, neîmplinind datoria de a le salva. Petrec prin fața ochilor corpuri de litere spre gropi comune, fără religii ortografice, inițiale de iisuși sau de tați. Sunt scoase pe pancarte, în piețe, atârnate pe pereți, țintuite pe cărți, pângărite în WC-uri, depersonalizate prin decrete, manifeste și legi.

 

Aud reproșuri față de lume, natură, oameni și soartă, pe care abia acum le văd în forma unor batalioane de copii împușcați, răniți, mutilați, care rămân cu ochii deschiși în ai mei, sperând că încă mai pot fi salvați. Numele nefolosit, pe care mi l-am urât, vine stingher, sub imaginea unui copil despuiat, care stă în fața mea fără vină, în surdină, abandonat. Născut și neîngrijit, rămas în certificat ca pe o piatră pe care scrie Te-am uitat.

 

O lume de creații strigă spre pereți că vor să iasă spre ceilalți: Nu pleca, nu s-a terminat! Se alătură copii nenăscuți, din declarații de dragoste cu care mi-a fost frică să mă prezint, crezând că un străin poate să mi le distrugă persiflând. Litere care formau bucurii și nu le-am împărtășit, momente în care mi-au rămas pe buze încurajări și n-au schimbat traseul unor oameni care ar fi crezut în cuvânt și ar fi înflorit pământ. Anunțuri seci și știri pe care le-am dat și făcut, nespunând decât că timpul trece, că vremea nu ne place, că e urât. Manipulări despre cum să mori fără să discerni ieri de ieri: Hai pe programul nostru tv și nu-ți va fi bine, dar măcar uiți de Dumnezeu și de tine!

 

Văd etichete cusute și așezate să ajute, pe care le-am ignorat și catalogat drept rebut bun de forfecat și aruncat. Autori răsfirându-și spre ceilalți speranțe, cu care am plâns și râs, de la care am învățat, dar nu i-am citat, ba chiar i-am uitat. Nume de arhangheli și zei, de care m-am agățat în genunchi, în aceleași zile în care înjuram scrâșnind de dumnezei.

Cuvinte de iertare cărora le-am refuzat libertatea de a pluti în aer, doar pentru că un altul, cine știe când, spus de cineva, m-a înșelat. Vorbe de taină, pe care le-am ignorat, învățături date de maeștri, de care m-am scuturat fără credință, ca de praf.

 

Mi-amintesc șoapte de bărbați cărora le-am întors spatele și de care am fugit, cu auzul astupat. Răspunsuri mici, de care mi-a fost teamă, cum ar fi Da, te vreau sau Asta sunt și Asta e. Frica de a nu primi Nu sau De ce?

Aud țipete de durere, mame blestemându-și copii, nemulțumiri pentru care femei ponegresc bărbați. Văd cum acei bărbați tac înspre femei, iar apoi devin tați cu obraji încleștați. Urmăresc războaie de replici acide între demenți ce se cred luminați.

 

Se strâng stafii de ferpare în chenare, îngălbenite acte de moșteniri, părăsiri, separări. Biblioteci arse, cuvinte ridicate în fum sau altele întoarse înspre ele, ca niște melci tăcuți și încolăciți, pentru că autorul nu era un ascultător bun.

Scrisori amestecate cu dor, declarații de război sau amânare, poezii ajunse hrană de molii în sertare, romane înghețate în frici mari, ascunse în firide care-au surpat întregul bloc de piatră prin renunțarea la a fi citite. Promisiuni rostite, neținute.

 

Văd poeți inspirați, care trăiesc în fiecare dintre noi, dar n-au avut hârtii de scris, ci doar căluș în gură și ciorne mototolite, la gunoi.

 

Îngrijorări de mame și bocete de înmormântări, orații vechi de nuntă și jurăminte strâmbe, care au înșelat, șerpuitoare. Incinerări, cortegii funerare de scrieri nearătate, întemnițate, vorbe abținute, ce-au vrut să iasă din tipare, să intre în tipare, secrete divulgate, rugi nerugate, urări prescurtate, sfaturi neurmate, traduceri trunchiate.

 

Pun tâmpla pe brațe grele de ziare ce-au scandalizat și speriat. Sunt stivuite în catacombe lugubre, între ziduri largi și gri, ca niște sicrie în picioare, ca niște clădiri mizere, care ascund istorii interpretate și minciuni sfruntate. Cuvinte mă întreabă de ce au ajuns pe un anumit rând. De ce așezate așa, și nu altfel, au fost puse să amărască, deși doar o permutare ar fi făcut culoare.

 

Îmi cer iertare de la scrijeliri de trup sfânt, reduse la bucăți de corp, decupând, dintr-un ritual amoros, patru litere ca armament trivial.

Retrag minciunile cu care m-am lezat și m-am ferit de ceilalți. Anulez îndoielile, presupunerile, îngrijorările. Alint ce-am criticat, analizat, comentat. Tot ce am refuzat, abandonat, neexprimat. Ridic accentul de pe cuvântul apăsat, finalurile scurte, care au agresat. Șterg complet răspunsuri mecanice și saluturi sterile. Toate cele spuse, secondate de cele rămase în minte, complet opuse, ce le anulau frumusețea, falsând.

 

Literalmente plâng. Mi-așez capul pe genunchi și lacrimi rotunjesc pe dedesubt, pentru creații care-au rămas doar gânduri în suspans, în morga celor ce nu s-au rostit. Cu ochii închiși, inspir tot ce-am văzut și auzit. Țin în apnee limbi vii și moarte, până le vindec și mă iartă. Le nasc încă o dată, până când litera, a-lapte-caldă, e luminoasă ca pielea unui prunc.

 

Purific sensuri, redau libertate de silabe, pansez grupuri de cuvinte. Le las să intre în mine și nu le judec, nu le mai deplâng. Mă ofer să șterg programe derulate de popoare, timp de generații, de miliarde de oameni perindați pe mereu schimbătoare hărți, care au învățat câte un cod, dar n-au apucat să simtă că un cuvânt poate fi sfânt. Stau în bucla asta prinsă-n cer, printre copiii mei și-ai tăi, și înțeleg c-a fost un joc. Plâng încet, ciulind urechea să-i aud.

 

Orice amprentă o literă se face. În palme îmi ghicesc sonete. Sub piele substantivul se desface și semne mici apar sub unghii, urcă-n falange, ca niște purici tipografici, care se scriu. Litere multe, bacterii care-și cer dreptul la viață, se caută, se-mpreunează și se-nmulțesc în semne noi, curate, născute deja botezate. Și ies câteva din corp, ținându-se de mâini, se așază în fața mea râzând, spunând verdicte demne de oameni mari: Sunteți iertați!

 

Incinta se umple de fonturi vechi, caligrafii arhetipale. Ce am spus cu toții a umblat prin lume chiar și când nu am găsit emoțiilor potrivite nume. Sunt zări aglomerate cu cuvinte mici, care se leagă-n tomuri și vin de peste lumi și se resorb, să lase altele în locul lor, să mă conving că totul, chiar nescris, e scris. Le cer iertarea noastră, a tuturor care-am vorbit sau n-am rostit când ne-au cerut, la vremea lor.

 

Litere-Copii se dau în nevăzute leagăne, iar noi, crescându-ne familii, nici gând n-avem cum ele adorm Copii-de-Oameni prin cântece. Când liturghia a luat sfârșit, iau tot ce am trăit în vis, într-un suflu plin și sparg bucla prin expir. Amin.