Uneori, când mă întristez, mă gândesc la mama și la tata. Și-atunci pun ceva pe mine, la întâmplare, mă încalț și ies. Nu spun la revedere nimănui. O iau printre blocuri, mă opresc în fața lui Z13 și aștept. E o mică uzină și, lângă ea, un părculeț, și acolo un foișor și câteva băncuțe pe care se odihnesc mamele cu părul prins, foștii bețivi de astă-noapte și doi-trei pensionari care privesc dincolo de mine, în trecut.

Mama și tata coboară scările ținându-se de mână. Tata se sprijină de balustradă într-un braț și cu celălalt îi cuprinde mâna mamei, să-și acopere inima. Și-a pus ochelarii, dar și cu ei, de-abia vede. Noroc că știe drumul până la magazin așa cum își cunoaște oasele care dor din ce în ce mai tare. Aici e un osișor, uite ăsta, nici nu știa că-l are până când n-a început să doară, și să nu-l uităm pe-ăsta. Da, tată, mi-ai mai zis. Ciotul ăsta de lângă degetul mare, să nu uit să-ți zic de ăsta, ia vezi tu ce are, mi-e frică să nu uit, de-asta îți spune tata același lucru de mai multe ori, să nu te superi pe mine. Nu mă supăr, tată, dar de ce, Doamne iartă-mă, te-ai îmbrăcat așa de gros? Tu nu vezi că a înflorit liliacul? La 20 de grade umbli cu pulover pe gât. Mai bine să-mi fie cald, decât să-mi fie rece, parcă-l și aud. Câteodată îi tremură mâinile și mi se face frică, de parcă se clatină tot universul odată cu mâinile lui și n-am de ce să mă țin.

Sunt cinci trepte până jos și lui îi plescăie gura la fiecare treaptă, își întoarce capul către mama și mama îi face semn să se uite înainte, nu la ea. Peste privirea mamei cade lumina și o înverzește, deși la umbra oblică a pleoapelor ei sterpe se odihnește tristețea. E o tristețe veșnic nouă în ochii mamei, peste care s-au așezat, nepoftite de-a lungul vieții, bucuriile pe care n-a avut timp nici măcar să și le dorească. Iubiri, sărbători, copii, excursii, nepoți, le-a primit pe toate cu iubire și le-a văzut pe toate așa cum sunt.

Într-o zi, mi-a plâns un ou de porumbel scăpat din cuib. Eu mă pitisem iar în foișorul de lângă uzină și o vedeam ștergându-și nasul cu mâna și căutând cu disperare cuibul, mijindu-și ochii printre copaci și printre balcoanele triste ale clădirilor din jur. De parcă ar fi avut puterea să lipească oul și astfel să repare lumea. Ca să ne salveze pe toți de la moarte, mama se zbătea acolo, fără să se miște, ca într-un vis în care vrei să fugi, dar nu te-ascultă picioarele. Și te rogi de ele, și te dor, și te plângi, și tot nu-ți pierzi nădejdea.

Aveai dreptate, tată. Mama nu se gândește niciodată la ea.

Nu-i chiar atât de cald. Stau în foișor și îmi strâng jacheta la piept, primăvara e un anotimp frumos, dar despre frumusețe se știe că e înșelătoare. La fel și tinerețea. Merg ținându-se de mână, fără să mă vadă. Mama poartă adidașii cu arici. În capăt, ariciul e ușor îndoit pentru că s-a tot jucat cu el. Ce copil e mama. Două bretele încrucișate îi țin pantalonii să nu fugă, iar pe cap are o beretă albastră, cu margarete. Odată, un copil mergea pe stradă, s-a oprit și mi-a dat o foaie pe care erau desenate niște margarete. Aveau tulpina lungă, lungă, mai să iasă din foaie, iar câteva petale nici măcar nu încăpuseră în desen, dar ți le puteai imagina și asta le făcea și mai frumoase decât celelalte. Copiii sunt ciudați.

Mama e un copil pitic.

Tata o ține de mână, amândoi se țin de mână și se leagănă. În mers, genunchii ei se apropie, ai lui se îndepărtează. Dansul genunchilor. N-au vrut să-i lase, n-au plecat nicăieri, însă va veni și vremea lor, așa cum venise vremea copiilor, vremea ochilor, vremea brațelor care tremură, vremea cuvintelor repetate, vremea, vremea.

Ba o să-ți fie cald, tată. A înmugurit orașul peste noapte și tu porți șosetele de lână. Ei, lasă, că vă întoarceți repede. Mergeți numai până la magazin, luați patru franzele, dintre cele mai ieftine și mai grase. Se anunță ploi de mâine, lasă, e bine să aveți acolo, să fie. Mama o să rupă un colț de pâine, o să-i scoată miezul și-o să-l așeze pe pervaz. Din el va ciuguli o porumbiță care mai apoi se va uita la voi, pe geam, cât își va face un culcuș. Nici măcar n-o să vă mai apropiați de geam, de teamă să n-o speriați și să zboare. De aceea, n-o să mă puteți vedea cum stau aici, în foișor.

Nici acum nu m-ați văzut și e mai bine așa. Ia și portocale, tati, ți-a spus mama, prin semne. Sunt frumoase și sunt la ofertă. Mamei i-a fost întotdeauna rușine să vorbească de față cu alții treburi de-ale casei. Poate se temea să nu afle cineva că nu ceruse voie să se nască. Apăruse pe lume dintr-o întâmplare și, fără să-i fie rușine, crescuse și se făcuse femeie, născuse și ea, și uite, acum trebuia să-ți spună ție să iei portocale și nu știa cum să-ți spună mai încet. Dar tu ai înțeles, ai lăsat-o pe ea să stea la coadă și te-ai dus să pui într-o sacoșă portocale. Ea s-a uitat la tine cum se uită chibritul spre foc, s-a înclinat mai întâi din beretă, apoi din trunchi, și-a pornit spre tine să-ți dea peste mână ca un copil. Nu e bine, tati. Lasă-mă pe mine.

Un copil pitic alege cele mai frumoase portocale.

Mi-am dat seama când ați trecut pe lângă foișor și s-a rostogolit o portocală până la picioarele mele. Era plină, ca o minge umplută cu soare și puf. Am ținut-o în palme de parcă ar fi fost inima voastră. Cel puțin așa îmi închipui eu, că aveți o singură inimă. Am vrut să vă opresc și să v-o dau înapoi. Dar n-am făcut-o. Ce-aș fi putut să vă spun? Nu vă speriați, v-a căzut o portocală. Sau bună, tată, bună, mamă, sunt eu, copilul vostru, numai că voi nu știți. Eu stau la câteva blocuri distanță și uneori, când sunt tristă, îmi place să mă gândesc la voi. Câteodată mi-e dor de lucruri pe care nu le-am trăit niciodată.

Sunt nebună? Nu, nu sunt nebună. Bine, poate că sunt nebună.

N-am spus nimic.

Am rămas așa, cu ochii pe genunchii voștri care dansau. În dans, genunchii mamei se apropie, ai tăi se depărtează. Vă țineți de mână și mie îmi place să mă uit la voi. Trebuie să fie frumos într-o lume în care mâinile oamenilor se împletesc ca un m nesfârșit, mmmm până acasă, și acasă te sprijini de umărul celuilalt și te descalți, și celălalt se sprijină de umărul tău și se descalță, și umblați desculți, și genunchii tăi de copil pitic dansează. Și dintr-un copil pitic apare un al doilea, din doi copii pitici se naște un al treilea și al treilea va mânca o portocală.