Femeia nu venea în fiecare zi, dar tânărul da, a marcat o bucată de pământ cu pari și sfoară întinsă între ei, a curățat locul și s-a apucat să sape.

– Ehe, o să îmbătrânească săpând așa.

– De ce să îmbătrânească?

– Dacă sapă singur… La mânăstire au săpat zeci de oameni…

– Pare că face vreo mânăstire?

Nu făcea. Făcea o casă simplă, mai simplă decât se așteptase vreuna dintre noi.

– Ce, gata cu fundația?

Deși de-abia îi ajungea până la șold, fundația era gata, bărbatul s-a apucat să-i acopere fundul cu lut și bolovani de râu pe care-i bătea cu maiul să se îndese bine, fiecare lovitură ne izbea în plin, cu toate că n-ar fi avut niciodată cum să ne atingă, zăceam grămadă unele sub altele, dar mai ales sub bolovanii cei muți,

– Mai bagă multe pietre în groapa aia?

– Bagă, nu vezi? Bagă…

Ar fi fost culmea să ieșim din bezna stâncii și, după doar atât de puțin timp la lumină, să ne îngropăm iar, dar n-a fost cazul, bărbatul a pus pe fundul gropii bolovanii din partea de sus a grămezii, fără măcar să se apropie de noi, cele de jos, după care când a trecut la pereți, a chemat-o și pe femeie să-l ajute, doar că ajutorul femeii numai ajutor n-a fost, femeia avea grijă să nu-și murdărească rochia albastră, să nu-și strice cocul, dar mai ales să nu-și zgârie mâinile, mânuia lopata cu neîndemânare iar de alte unelte nici măcar nu se atingea, într-o dimineață a venit înainte de răsăritul soarelui, a apucat lopata cu fereală, a încărcat-o cu lut și cu bălegar, a golit-o în copaia de lemn, o lopată, apoi încă una și încă una, după care și-a scos pantofii, s-a urcat în copaie și a început să frământe cu tălpile pasta maronie care-i mâzgălea pielea, îi ieșea printre degete, îi urca până la glezne și uneori chiar mai sus, îi acoperea picioarele, i le cuprindea încet, încet de tot, făcând-o să icnească de scârbă, să respire greu, să se țină de nas, să se uite în altă parte și să vrea să iasă de-acolo după doar câteva clipe, nu e gata, nu vezi că nici nu l-ai atins, i-a strigat bărbatul, iar ea a mai dat de câteva ori din picioare cu ochii la cer, de o margine a lui atârna un nor și de alta margine – soarele care tocmai se ridica întinzându-și lumina peste noaptea lumii și peste femeia care, ajunsă la capătul puterilor a ieșit din copaie, s-a spălat îndelung pe picioare, și-a pus pantofii, s-a mai uitat o dată la cer, și-a verificat cocul, după care s-a aplecat deasupra copăii, și-a umplut palmele cu lut și l-a pus cu grijă, ca pe o pasăre rănită, într-una dintre ramele pentru cărămizi,

așa nu mergea, așa nu mai terminau casa nici în șapte ani de duminici, i-a spus bărbatul și a plecat spre cărămidărie, dacă nu voia să muncească, n-avea decât să plătească, i-a strigat femeii și femeia a dat din cap că da, da, o să plătească, și s-a dus să se spele pe mâini și pe poalele rochiei albastre pe care săriseră stropi de lut, de bălegar și de lacrimi, femeia plângea ca icoanele, cu ochii deschiși și fața neclintită, iar dacă n-ar fi fost lacrimile care să i se prelingă în tăcere pe obraji nimeni n-ar fi știut că plânge,

plângea, dar de muncit, nu mai muncea, după ce o mai pusese de vreo câteva ori să-l ajute, bărbatul renunțase, femeia nu știa nici numele uneltelor pe care-i spunea să i le aducă de pe unde zăceau împrăștiate, nu putea nici să țină căpriorii să-i înfigă el cu maiul, nici să-i dea la mână cuiele sau șindrila, după cum nu voia să respecte nici regulile, ce casă era aia fără tindă, fără cămară, fără odaie de bună și odaie în dos, fără beci și fără polată, cine mai pomenise casă cu o singură cameră și prispă și nimic mai mult, dar mai ales cine pomenise vreodată casă la care să nu se pună o oală cu apă pe bucata de pământ, să vadă dacă se tulbură sau nu peste noapte, să nu cheme preotul să sfințească locul, iar la temelie să nu pună nici ban de argint, nici porumb, nici busuioc, nici usturoi și nici cruce, că oricât și-ar da meșterul osteneala, astea nu erau lucruri care se treceau cu vederea, erau mai importante și decât cărămizile și decât pietrele și decât căpriorii,

– O să se dărâme.

– N-o să se dărâme.