N-am cunoscut niciodată un om care să iubească viața mai mult decât a iubit-o Dinu. Și am stat lângă mulți bețivi hâtri, săltându-și burțile în râsete din guri deschise pe care păreau să scoată lumi doar ca să le înghită la loc. Cei mai mulți dintre ei își urau existența, iar noaptea își tăiau cu lacrimi încă o zi din suflet ca deținuții cu cioburile pe zidurile pușcăriilor.

Pe Dinu l-am văzut odată printr-o ușă întredeschisă spunându-și singur glume despre propria șosetă ruptă. Iar el umbla numai în costume croite pe comandă, cu cămăși albe, apretate și cravate roșii. Toate veneau pe el ca turnate și așa a fost și când slăbise 30 de kilograme. „Arăți bine”, i-am zis când ne-a vizitat pentru prima oară după ieșirea din spital. Nici nu mai știu exact cât a stat în comă. Pierduse mult sânge, se zice, după ce i-ar fi greșit intervenția pentru extirparea unui cancer la colon, și apoi i s-a oprit și inima pe masa de operație. L-am plâns în fiecare zi, neștiind că unii oameni fericiți pot pierde mult sânge, ba chiar și inima, fără să le moară sufletul. „Ai văzut și cadavre mai urâte, nu?”, mi-a răspuns el atunci, dezvăluindu-și dantura ca de măgar, ce părea că poate să-i țină ochelarii dreptunghiulari cu ramă subțire la ochi și fără nas dacă n-ar fi avut oricum acel cap uriaș drept reazăm, genul de cap căruia nu-i găsești vreodată o pălărie pe măsură. În seara aia, am băut și am petrecut prefăcându-ne că nu se întâmplase nimic și poate că nici nu se-ntâmplase, căci uitarea ne era atunci cea mai la-ndemână fericire. Și poate chiar am fost fericiți o perioadă, asta deși eu m-am mutat din oraș și l-am văzut tot mai rar, dar m-am uitat spre amintiri și am realizat că oamenii n-au nevoie de privire ca să se iubească.

Iar timpul a trecut, așa cum face el mereu, Dinu s-a-ngrășat la loc, a scăpat și de punga de fecale pe care a purtat-o la piept o vreme pentru anus contra naturii, ca o amintire că oricâte flori purtăm în inimă, pe interior mai cărăm și o grămadă de căcat, și am uitat de-adevăratelea toți că a avut cancer. Până și el. A continuat să râdă de tot ce se putea râde, iar el credea că se poate râde de orice, chiar și de moarte sau în ciuda ei. Am râs toți cu el, fiecare în colțul lui de lume, până într-o noapte, chiar de ziua mea. În seara aia, și-a înecat hohotele cu câțiva litri de vin, s-a-ntors acasă, s-a așezat lângă nevastă-sa în pat, a adormit, s-a trezit după treizeci de minute, ar fi vrut să meargă la baie, însă a ajuns doar până-n sufragerie, unde a simțit o gheară ce-i strânge pieptul, un zâmbet i s-a ivit în colțul gurii când s-a gândit că măcar n-avea să mai vomite alcoolul băut, dar n-a mai apucat să râdă, deși sunt sigur că ar fi vrut, s-a așezat pe un scaun și capul i-a căzut ca o ghiulea pe masă. Și a murit. Nu de cancer. A făcut infarct. Iar noi am luat totul în serios de-atunci, uitând să mai fim fericiți.