„Fiecare dintre noi este vinovat pentru toți și pentru toate, în fața tuturor.”

(Dostoievski, Frații Karamazov)

Sunt mulți ani de când îl văd din mașină, în drum spre oraș, cum merge dintr-un sat în altul.

Fac drumul spre oraș cam de două-trei ori pe săptămână și rar se întâmplă să nu-l văd. În primii doi ani sau așa, aproape că nici nu-l sesizam bine, concentrată fiind la condus. Știam că e acolo, pe drum, că trec pe lângă el, dar nu începusem să-mi pun întrebări.

Apoi, după ce am mai bătătorit asfaltul, am început să-l privesc mai atent în cele trei secunde în care treceam unul pe lângă celălalt.

Era tânăr, între treizeci și treizeci și cinci de ani. Foarte în formă, după zecile de mii de pași făcuți săptămânal. Mereu îmbrăcat destul de modern, uneori cu șapca cu cozorocul întors la spate sau într-o parte, tuns scurt și curat. Vara purta mereu o sticlă cu apă în mână, iar iarna avea căciula îndesată pe urechi, ca să nu-l sufle prea tare tirurile care îl depășeau cu viteză și mare tonaj.

Mi-am dat seama că această pribegie zilnică pe un drum european nu avea prea mult de-a face cu dorința de a fi în formă. Era mult mai mult de atât.

Cunoștințele, desigur, vorbeau și ele, căci cu toții îl observaserăm. Unul dintre ei s-a oprit cu mașina lângă el și a încercat să-l întrebe de ce face asta zilnic. A fugit fără să scoată un cuvânt.

În funcție de direcția în care mergea el și de direcția în care mergeam eu, uneori îl vedeam cu fața, alteori cu spatele.

Într-una dintre zile, când l-am văzut cu fața, i-am făcut cu mâna din mers. Ușor descumpănit, a făcut și el cu mâna, timid.

De fiecare dată când îl prindeam cu fața, fie că eram singură, fie că mai era cineva în mașină, îi făceam cu mâna.

Când a învățat că asta era tot, s-a bucurat. A început să-mi facă frenetic cu mâna și să râdă vădit, recunoscându-mi de-acum mașina mea viu colorată.

Nu m-am oprit niciodată să-l întreb cine este, de ce merge sau unde se duce. Nu i-am cerut explicații. Nu am încercat să-i desfac viața. Dar, într-un fel, îi transmiteam, din fuga mea, că nu merge degeaba pe acolo. Că, oricare ar fi motivul lui, eu l-am văzut. Și că îl salut. Atât.

Nu știu cum îl cheamă. De aceea i-am zis simplu: Omul.

Vorbim des despre el acasă. Toată lumea știe cine este Omul și îi cunoaștem coordonatele de mers, așa cum le cunoaștem pe ale noastre. El face parte din familia noastră, aceea planetară.

Aș putea spune că drumul acesta, pe care merg eu periodic cu mașina, este unic. Că are pe el zilnic nu doar cauciucuri, ci și Omul, cel care merge și merge și iar merge, iar mersul lui nu se mai termină.

El știe de ce. Și asta este de ajuns.

Și, mergând așa pentru durerile lui, poate le mai scoate din izină și pe ale noastre.