Deîndată ce primise invitația la cină, doctorul Marcu se și simți cuprins de o presimțire sumbră, cum i se mai întâmplase doar în cele patru ocazii când devenise alt om.

Și anume: când murise mama sa, lăsându-l un orfan de cincisprezece ani, deșirat și clăpăug, când se îndrăgostise fără speranță de Nora, care insistase să o iubească doar pe Fecioaea Maria până la moartea ei prematură într-o mânăstire din nordul țării, unde se retrăsese încă dinainte de începutul clasei a unsprezecea, când își descoperise singur cancerul testicular la treizeci și trei de ani, chiar în ziua de Crăciun, în timpul plăcerilor solitare care îl umpleau de dispreț față de el însuși, față de lume și față de prostituata Ana, care era amanta sa de patru ani și nouă luni, el o plătea întotdeauna și ea, ca o curvă fără suflet ce era, de fiecare dată îl lăsa singur de sărbători.

Și prima dată, prima dată fusese cuprins de această presimțire a îngrozitorului pe când avea șapte ani, trecuseră patruzeci de ani de atunci.

Atunci: avea sapte ani și îi furase caietul de caligrafie colegului său de bancă, faimosul pictor de astăzi, care auzind că Marcu e în Roma la un congres, cu oreliștii lui, îl și sunase, să ne mai amintim de demult doctore, plus că parcă îmi țiuie și urechea dreaptă, nu, sunt singur, nevastă-mea e cu fetele în vizită la soacră-mea, în țară, da, au vacanță acum, sunt mari, cea mare face doisprezece ani, domnișoară, domnule doctor, cea mică are nouă ani și jumătate, dar ea socotește că are deja zece, trece vremea, doctore, hai, pregătesc un vin australian doar pentru dumneavoastră, domnule doctore, că nu ne-am mai văzut de o viață, așa, de la botez, da, vii, ce mă bucur!

În mod normal ar fi refuzat oferta, mai avea doar două zile de stat în Roma, vizitase orașul de nouăsprezece ori, mereu pe fugă, și ar fi vrut o oră doar pentru el însuși, să stea pe Corso și să lase oamenii să curgă, cum erau, grăbiți sau striviți și ei de istorie și de marea frumusețe a catedralelor centenare și a imnurilor de slavă care răzbăteau dinspre Vatican, treceau de Piața Navona, și își găseau ecou până la Coloseum.

Dar se trezi acceptând, împotriva propriei voințe, învins de o sălbatică melancolie. Să mai vorbim de demult, doctore…

Mărturisindu-i fapta mamei sale, atunci, la șapte ani, se simțise umilit și învins și plin de remușcări și îl înțelese deodată pe Adam izgonit din rai, despre care știa din desenele animate biblice, care năpădiseră țara după moartea dictatorului, aduse de neoprotestanți habotnici și pricepuți la marketing.

Voise doar să îi arate mamei cât de frumos poate să scrie și el. Caligrafia era punctul său slab, degeaba strălucea la aritmetică.

Bineînțeles că mama lui recunoscuse caligrafia micului pictor, nu mai minți Mircea!, acesta este caietul lui Dorian Perju!, nu vezi că parcă îl pictează pe b mic de mână, atât e de frumos, îți taie răsuflatea!, și îl silise să își recunoască fapta, iar a doua zi să îl înapoieze proprietarului de drept, adică e al lui, Mircea, să nu mai furi în viața ta, mai bine mor decât să cresc un hoț, înțelegi, Mircea?

De atunci, trădat de propria mamă în numele adevărului, nu încetase niciodată să îl urască pe Dorian, fiindcă îl obligase, fără să știe, să își descopere limitele onestității.

Mama îi muri opt ani mai târziu, când el avea cea mai mare nevoie de o femeie care să îl ocrotească în fața unui tată spân, ursuz și stupid. Era inginer. Inginerul Tiberiu Marcu, omul pe care chipul căruia nimeni nu a văzut vreodată un surâs. După moartea soției, s-a refugiat în alcool până când a murit înecat cu o friptură de oaie în ceea ce trecuse drept un accident, dar Mircea Marcu știa că fusese un suicid surprinzător de elaborat.

De atunci, era singur. Făcuse medicina, trăind din bursă, iaurt și covrigi, acum, ia uite, mai avea puțin până la cincizeci de ani, era holtei, lucra la Spitalul Colțea și prefera gheața fierbinte a nopților de gardă. Bineînțeles că era socotit un ciudat, dar un bun profesionist.

Doctorul Marcu fusese la nunta lui Dorian, la botezul primei fetițe, Sofia, dar la botezul celei de-a doua, Daria, inventase o călătorie în Grecia.

Nu mai voia să îl vadă niciodată pe Dorian, acest bărbat perfect si fericit, cu soția lui minunată, perfectă și fericită, perfectă și în numele ei, Corina, nume de zeiță nordică, o brunetă sublimă, zveltă, cu sâni semeți și un zâmbet devastator ca al tinerei Gloria Vanderbilt, cu ochii ei superbi, dar din care lipseau nuanțele și tristețea; de care ochii Gloriei erau plini, o femeiușcă tunsă neobișnuit de scurt, specializată în arta fotografiatului de copii, fotografii lămuritoare, tip portret.

Doctorul se îndrăgostise lulea la nunta lor, se îndrăgostise de mireasă și ar fi vrut să o fure ca pe caietul din școala primară. Se îndrăgostise și, de aceea, o ura.

Îi ura pe toți. Pe Dorian, pe Corina, pe fetele lor cu figuri de sfinte napoletane, cu părul lor doar bucle și promisiuni de fericire eternă, cum le văzuse de atâtea ori în fotografii pe Facebook.

Doctorul Marcu purta totdeauna cu sine suficientă otravă cât să omoare treisprezece vrăjmași, dacă s-ar fi ivit. Să o treacă prin aeroporturile lumii era superputera sa. Era încredințat, deci, că venise ziua în care pictorul Dorian Perju va suferi un inexplicabil accident mortal.

Își simți inima batănd cu o putere feroce, la gândul văduviei Corinei și la consolarea că fiicele pictorului vor crește orfane, cum a crescut și el după ce mama sa l-a prins mințind și l-a obligat la adevăr, întunecându-se atunci, pe loc, și lăsând, din pricina tristeții invincibile, să îi crească o tumoră și moartea în sânul stâng.

Dorian deschise ușa somptuoasei sale locuințe, trăia în cel mai scump cartier al vechii Rome, căci vindea tablouri de milioane de euro în fiecare an, îmbrăcat într-un halat vișiniu străbătut de magnolii care doctorului i se părură cu adevărat parfumate.

Parfumul acela era amețitor și Dorian avea spatele drept, un început tare blând de chelie și o pipă stinsă între buze.

— Prietene, ai venit!, exclamă, o exclamație care alunecă pe nevăzute într-un urlet de bucurie, chiar așa strigă de alte două ori, ai venit!, ai venit!, strângând doctorul în brațele sale puternice. Dorian avea palme fine, de domnișoară, cu care picta divin, dar avea și mușchii unui Popeye. Și ochii săi erau verzi, cenușa unui verde de pe altă lume, verde ca steagul Arabiei Saudite.

Iar doctorul Marcu avu, de nicăieri, un teribil început de erecție, abolind astfel sabatul lung al bărbăției sale, sabatul care se întinsese pe durata întregii săptămâni romane, sabatul lung al bărbăției sale tot mai capricioase, cu care nu adusese pe lume niciun prunc, nicio fetiță cu bucle negre, iar de acum era cumplit de târziu.

— La naiba, își spuse doctorul, trebuia să aflu și că îl iubesc și îl vreau, chiar în ziua asta binecuvântată în care îl voi ucide.