Îl vedeam de la mine de la fereastră. Stătea pe balconul din turnuleț ori așezat pe un scaun foarte mic, ori de-a dreptul pe podea, nu-mi dădeam seama exact – nu știam cât era de înalt – pentru că, dacă stau să mă gândesc bine, până în vinerea aia nu-l zărisem decât printre scândurile balustradei de la balcon – bătute nedrept de aproape unele de altele – sau prin golurile celor două frunze de trifoi decupate cu zgârcenie în aceeași nenorocită de balustradă. Bine, lumea spunea că decupajele nu formează trifoi, ci cruci întoarse, dar cine se ia după ce zice lumea? Li se vedeau clar cele patru foi, rotunjoare și grăsuțe care nu alcătuiau nimic altceva decât un norocos trifoi cu patru foi. De fapt două. Că două erau.

Mă uitam la străfulgerările de culoare care treceau câteodată, ba printre scânduri, ba direct prin decupajele lor – când portocaliu, când verde, când albastru cu dungi – și la lumina aurie care se ridica uneori deasupra ghivecelor cu flori mov montate pe balustradă, ce mai ciudățenie! ce să fie oare? abur? fum de țigară? un nor din cărțile cu basme? sau toate la un loc? nu știam și nici nu aveam să aflu decât în vinerea aia, dar până atunci mai era o grămadă, mai aveam de ascultat multe cuc-cuc-uri de la cucul ascuns în pendula noastră uriașă din hol, mai aveam multe da, imediat-uri de răspuns la sunetul tacâmurilor așezate pe masa din bucătărie și mai ales la chemarea fermă a mamei, Miruna, hai la masă!, oftam, blestemam numele ăsta ciudat al meu și amestecurile și mai ciudate care mă așteptau de fiecare dată în farfurie și-mi părăseam cu durere în suflet postul de observație.

Până când dădeam gata ciorbele-ciulamalele-tocănițele-musacalele-ghiveciurile-salatele sau cum s-or mai fi numit combinațiile alea de carne fiartă-cartofi-ceapă-morcovi-păstârnac la care doar numele se schimba, în spatele găurelelor în formă de trifoi nu mai rămânea nici urmă de culoare, iar de lumina aurie nici nu se mai punea problema. Scândurile nu mai țineau între ele decât aer gol, iar pe deasupra florilor mov nu mai trecea decât rar de tot câte o muscă sau vreo albină venită de departe, căci cele de aici știau ce le aștepta dacă se apropiau… florile își aprindeau în mijloc un cerc de foc, și un miros dulce, înnebunitor ajungea până peste drum, la mine; insecta se îndrepta vrăjită drept acolo; petalele se ridicau ca niște sulițe și coborau fulgerător prinzându-și înăuntru victima care o vreme se izbea în pereții mov ai florii, după care nu se mai mișca nimic iar petalele rămâneau închise ca un pumn până dimineața.

Așa aș fi rămas și eu dacă nu m-ar fi strigat cucul din pendulă și mama la masă. Aș fi stat nemișcată pe pervazul ferestrei, cu ochii la mișcările colorate din balconul de vis-à-vis și la aburul de aur a ceea ce aveam să aflu că era părul ondulat al ființei care mă vrăjise ca pe o muscă sau ca pe o albină venită de departe.

Căci oricine era de pe aici știa prea bine că nu trebuie să se apropie de casa blestemată. Casa cu cruci întoarse aducea numai ghinion, nefericire și moarte. Dar totuși, eu nu știam să fi murit cineva acolo. Nu văzusem niciodată la ei în curte, nici oglindă acoperită, nici steag negru și nici coșuri cu colivă. Nu văzusem nici fețe umflate de plâns și nici oameni în doliu. Pentru că sunt păgâni… păgâni… păgâni… auzeam voci șoptite din toate părțile.

În vinerea aia când m-am trezit, florile păgânilor erau închise toate. Burțile lor mov, burdușite în mod sigur cu muște sau cu albine venite de cine știe unde, stăteau țepene ca niște acadele linse de o strălucire rece, neobișnuită. Deasupra lor, legate cu ațe de papiotă, se legănau zeci de cioburi de oglindă care despicau aerul, lumina se izbea de unul dintre cioburi, trecea la altul, se întorcea, sărea spărgându-se în mii de raze care încercau cu disperare să iasă din labirintul mișcător, dar care nu reușeau decât să se încurce și mai tare, să se lovească de încă un ciob și apoi de încă unul și încă unul, născând curcubeu după curcubeu și atrăgând milioane de insecte. Roiuri de goange înnegriseră cerul, se prelingeau în valuri groase pe hornuri și pe acoperișuri, pe copaci și pe case, iar bâzâitul lor înfundat făcea să trepideze totul; brăzdate de crăpături fine, tencuielile se jupuiau încet ca o piele arsă de soare, strat după strat se decojea, pojghițele de var se împrăștiau în toate părțile iar insectele se loveau cu furie de ele fărâmițându-le; în aer plutea praf alb amestecat cu labe negre de gângănii, iar lumea toată părea că se îneacă sufocată de o tuse cumplită.

Fără vreun semn sau motiv, dintr-o dată totul s-a oprit. Miliardele de aripi au încremenit și bâzâitul a încetat de parcă nici nu s-ar fi auzit vreodată. O viespe și-a îndreptat ochii spre măciuliile închise al florilor mov iar mandibula a pornit să i se desprindă încet de pe cap și să crească, dar asta nu i s-a întâmplat numai ei. Toate gâzele și-au îndreptat ochii spre flori lăsându-și mandibulele să li se despartă de capete, așa că în curând fălci uriașe s-au năpustit clănțănind spre casa blestemata, spre casa cu cruci întoarse, spre casa păgânilor care a dispărut într-o clipă, sfârtecată de ele. Doar turnulețul a mai rămas o vreme plutind în aer, apoi a dispărut și el.

Praf de var și miliarde de insecte moarte au acoperit grădina întreagă și toată partea de bulevard din dreptul ei. Din casa păgânilor mai rămăseseră doar măciuliile închise ale florilor și cioburile de oglindă care acum se legănau atârnate direct de cer. În spatele lor, stătea el. Cam de aceeași vârstă cu mine, cu un tricou albastru cu dungi, cu bucle blonde care-i ajungeau până la umăr, cu picioarele goale sprijinite pe nimic.

Și-a pus talpa dreaptă pe gamba stângă și stând așa, într-un picior ca un bărzoi, și-a trecut palmele printre bucățile de oglindă. Cling-cling-cling, lumina s-a despărțit în raze colorate și fața i s-a văzut dintr-o dată la fel de mov ca florile.

-Să nu-ți fie frică de florile mele, mi-a spus de acolo de peste drum, iar vorbele lui mi-au bubuit în urechi mai tare decât cuc-cucul pendulei. Nu sunt rele. Mănâncă și ele, așa cum mâncăm și noi.

Apoi s-a aplecat și a sărutat pe rând fiecare floare. Petalele li s-au deschis dintr-o dată și din mijlocul au țâșnit fire subțiri, pufoase și portocalii, care au crescut și au născut alte și alte fire, unele împodobite cu mărgele lucioase de un roșu otrăvit, altele păroase și umede, o mare de tije moi a acoperit totul, grădină și bulevard, cer și pământ, valuri arămii au început să se unduiască în locul casei blestemate și printre ele, ușor, ca prin vis, au apărut pe rând turnulețul, oglinzile atârnate de ațe, florile mov, balconul cu cele două frunze de trifoi decupate în scânduri și băiatul cu bucle blonde.

-Dacă vrei, poți să vii să le mângâi. Nu trebuie să suni. Intri în curte și urci la etajul doi. La mine pe ușă scrie Otto.