Tristan și Isolda, Romeo și Julieta, Karenina și Vronski, un bărbat și o femeie – „și!” – de fiecare dată apărea câte un „și” care unea destinele a doi oameni, ce penibil sună „unea destinele” dar atunci așa credeam și dacă stau să mă gândesc așa și e, viețile lor au fost unite, chiar dacă uniunea asta a lor a dus la dezastru,

dragostea e cel mai mare dezastru al omenirii, însă ce e mai frumos decât dragostea? și ce mai rămâne în afara ei? – asta se întrebau scriitorii lumii ăleia și asta ne întrebam atunci și noi, fetele.

Un bunic și un copil au trecut pe trotuar, copilul ținea în mână o pungă maronie de hârtie, m-a văzut, și-a ridicat fermoarul de la geacă până sus la gât, s-a uitat la bunicul lui și pe urmă a venit spre mine. Mi-a pus în poală un covrig cu piper și un ou albastru, aici prin brutării și supermarketuri se vând ouă colorate, ca de Paște, aici e tot timpul Paște, fără să fie niciodată, n-am văzut oameni să se întoarcă noaptea cu lumânări de la biserică, religia e alta, dar credința e aceeași, credința e în ochii copilului care mi-a dat oul albastru și în vocea lui subțire cu care își întreabă acum bunicul de ce? de ce, bunicule stă pe stradă? chiar oare de ce? cine știe? eu nu știu, nu mai știu.

Și cred că nimeni nu știe, Julieta nu știe de ce s-a îndrăgostit chiar de băiatul de care nu trebuia să se îndrăgostească, nici Karenina nu știe, după cum nu știe nimeni dintre cei care au iubit vreodată, oare există pe lume vreun om care să nu fi iubit? dacă aș mai putea să râd, aș râde, însă atunci nu râdeam, mă uitam în oglindă și vedeam cum cu fiecare zi care trecea mi se mai punea un strat de grăsime pe burtă, zi după zi, gram după gram, oare când îmi apăruse bărbia asta cărnoasă? când mi se îngroșase gâtul? de când începuse să mi se vadă burta chiar și prin cele mai largi tricouri? îmi dădeau lacrimile și mă duceam la frigider, mi se frecau picioarele în partea de sus și dacă mergeam mai mult mă trezeam cu răni dureroase, dar nu era cazul, rareori mi se întâmpla să merg mult, de obicei nu mergeam decât spre școală și înapoi, iar în casă, singurele mele drumuri erau între bucătărie și dormitor, luam ceva din frigider, din dulap sau din debara și mă închideam la mine în cameră, puneam mâna pe orice carte din bibliotecă și inevitabil dădeam peste o dragoste înnebunitoare, mâncam și plângeam, toată literatura asta iubea, așa cum și filmele erau despre dragoste și cum dragoste era și în viața din jurul meu, unele dintre colegele mele aveau iubiți, povesteau în șoaptă cum era sărutul, și-atunci, fată, m-a lipit cu spatele de perete și mi-a băgat limba-n gură, ce vulgar! mă gândeam scuturându-mă de scârbă, prin cărți nu se spunea niciodată așa ceva, însă în esență tot despre asta era vorba, oare unde era poezia, la Tolstoi sau la fetele de la mine din clasă? la Tolstoi, îmi spuneam, dragostea nu e despre limbi în gură și alte orori pe care le vomitau fetele în șoaptă, dragostea e înălțătoare, e cel mai frumos sentiment din viețile noastre și singurul lucru pentru care merită să trăim, mâncam ciocolată și dădeam pagină după pagină, literatura își afișa iubirile și tragediile iar eu mâncam, visam și trăiam poveștile cărților la mine în cap, pe mine n-avea să mă lipească nimeni cu spatele de perete și n-avea să-mi bage nimeni limba-n gură, nu, eu eram făcută pentru marea dragoste, dragostea aia sfâșietoare din literatura franceză, dar mai ales din cea rusă, dragostea urma să mă ducă până sus la cer și să mă izbească apoi de pământ cu toată puterea, că dragostea nu vine fără suferință, dar ce dulce mi-ar fi fost durerea iubirii, mă vedeam înaltă și slabă, cu rochie neagră, până la călcâie și cu părul lung, iar ochii! ochii mi-ar fi fost adânci și triști, mi-aș fi urlat durerea și fericirea în mine, iar de iubit, aș fi iubit în tăcere, tăceam și plângeam, dar mai ales mâncam, biscuiții, sandvișurile, cartofii prăjiți și dulciurile, mai ales dulciurile mi se așezau strat după strat sub piele, în timp ce dragostea rămânea închisă între copertele cărților.

Curăț oul, dintotdeauna mi-a plăcut să curăț oul așa, îl sparg la capătul mai mic, curăț o dungă până la celălalt capăt și apoi scot părți mari din coajă de pe laterală, ăsta e un ou proaspăt, se curăță greu, cojile se iau cu tot cu bucăți din carnea lui albă, îmi pun cojile pe genunchi cu culoarea în sus, cu fiecare coajă începe să se contureze un ou, un ou albastru făcut doar din găoace,

cu ani în urmă așa credeam că erau ceilalți, oameni goi, fără interior și fără vise, însă oamenii ăștia se lipeau unii pe alții cu spinările de perete și se iubeau, iar eu mă uitam, citeam și visam, transformându-mă în fiecare dintre eroinele poveștilor de dragoste ale literaturii, am fost Lolita în așteptarea unui Humbert, Daisy căutându-l pe mare Gatsby și Eva care nu-l cunoscuse încă pe Adam, iubindu-i pe toți, suferind pentru o fantasmă și repetând până la epuizare fraze învățate pe de rost din Cehov: „Iată viața mea și dragostea mea; care le e rostul, ce să fac cu ele? Dragostea mea se pierde în zadar.”

Îmi înfig mâna în găoacea albastră de la mine de pe genunchi. Cojile mi se strâng în palmă. În urma lor nu mai rămâne nimic, nicio urmă. Nimic n-a fost și nimic n-a rămas. Îmi bag cojile în buzunar și mușc din carnea albă a oului.