Furnicături se cațără se agață

atârnă de dioptrii parcă ți-ai scutura

globul ocular, dar nu e reglabil –

sindromul pumnului în televizor pentru a-l

fixa se moștenește până la cel mai mic stadiu

de progenitură

îți curg pixelii pe carpiene, metacarpiene

și falangele e în tricolor deja

sub fracturi de oase și momente

ai spulbera totul în calea ta dacă nu ar fi

programate cu dată de expirare – că oricum

mor, ca să te răzbuni

pe toți cei care nu ți-au pasat ereditar

întregul ghem pe care îl dezvolți în pântec

de apucături specifice sub numele de familie;

vor apărea ele mai târziu oricum în

organigrama de condamnare socială,

fiindcă tot nu te integrezi –

nu există nicio societate cu principii

pentru tine care să se muleze pe

creierul cu șanțuri reduse, nu

va nega absolut nimeni că

pot exista scurgeri laterale de cunoștințe,

de informații acumulate din școala

vieții dintre care 6 ani ai fost netrezit

și ești surprins că există și documentare

National Geographic pe lângă Minimax,

în spatele tusei intracraniene mai sar

fracțiuni dintr-un parcurs școlar

superficial, fiindcă

cine te-a băgat în seamă dacă nici

tu nu suportai atmosfera uscată

despre prezentări când

conglomeratele tale de probleme

îți blocau vena carotidă în pulsare,

măcar slab metaforic vorbind.

Gargară cu nisip și arunci niște cuvinte

care zgârie până la cel mai fin

substrat de hipodermă

care se strânge precum niște frunze

de nufăr pe blatul sangvin,

transferabilitatea aplicată dincolo de

testele ADN îți satisfac nevoia de

apartenență în ciuda întregii

dezintegrări de țesut nervos.