Mă gândeam zilele astea că daca tot există un Dumnezeul al bețivilor ar trebui să existe și un paradis al bețivilor. Un spațiu separat în rai care să-i protejeze pe bețivi de virtuoșii ipocriți ce nu ar rata șansa de a mai judeca un pic categoria veselă și optimistă de câștigători ai împărăției cerurilor.

Bețivii sunt simpatici și sunt diferiți față de alcoolici. Alcooolismul, se știe, este o boală, o patimă cum se spune la mine în sat. Iar alcoolicii, în tot demersul lor autodistructiv sunt preocupați mai degrabă de a ajunge cât mai repede la destinație decât de călătoria în sine. Bețivii în schimb, așa cum o spune și un domn într-un clip vechi de pe Youtube, nu beau să se îmbete, ei beau să se răslăghească. Și atunci când s-au răslăghit mai beau un pic să-i țină până ce ziua li s-a săvârșit.

Bețivii au harfă, au șarm și au poezie. Eu îi numesc bețivi de carieră pentru că muncesc în fiecare zi puțin câte puțin la desăvârșirea lor. Bețivii au o rutina zilnică și o filosofie de viață. Ei muncesc toată ziua că să aibă ce bea la finalul ei. Sunt oameni generoși și pozitivi, nu caută scandaluri ci doar o companie pe măsură cu care să discute. Bețivii mai au și povești, aventuri la limita absurdului la care iau parte, ați ghicit, tot bețivi.

Pe vremuri, la mine în sat erau mai mulți bețivi. Dar și satul o ducea mai bine: aveam industrie, aveam discotecă, cămin cultural și mai multe cârciumi. Și tot pe vremuri, copilă fiind am dat peste un astfel de bețiv, domnul C., care domn era bețiv de carieră încă de pe atunci. Și s-a ținut de treabă petru că acum tot bețiv este – dovadă că nu alcoolul ucide, ci viața! Și am dat peste acest domn C. la un magazin alimentar din sat (da, aveam mai multe pe atunci – erau vremuri bune). În timp ce îmi așteptam cuminte rândul lângă tejghea, domnul C. s-a apropiat de mine și mi-a întins fără veste o caramelă Cipi. Era patrată, ambalată într-o hârtie roz – țipător. Era genul de produs oferit rest în locul monedelor de 10 sau 50 de bani. Și totuși era o ofertă refuzabilă dat fiind faptul că eram educată să nu accept daruri de la străini. M-am uitat lung la caramelă și am ridicat privirea să văd de unde vine darul. Domnul C. mă privea jovial, cu ochii blânzi, clătinându-se. Mi-a văzut nedumerirea pe chip și a decis să se justifice într-un fel:

-Poftiți domnișoară o caramică, să vă mai îndulciți, că e destul de amară viața!

Îndemnul lui nu a însemnat mare lucru pentru mine atunci, dar m-a urmărit prin viață, mai ales în momentele în care simțeam că nu merit mai mult. Și pentru oameni ca domnul C. vreau eu zidirea unei camere separate în paradis așa cum sunt lounge-urile pentru fumători în aeroport. Pentru că ar fi păcat să n-aibă și îngerii cu cine să mai stea la o poveste, sau Dumnezeu pe cineva care să-i mai descrețească fruntea după o zi încărcată de belele.