Îl văzuse pentru prima dată într-o seară de vineri, cu puțin înainte de apusul soarelui, solzii îi luciseră în lumină ca o amintire ascunsă undeva departe în mințile noastre, o amintire care nu se naște decât pentru o clipă și doar pentru a muri, ca să se poată naște iarăși și iarăși  în vis, după o vreme amintirea devine vis și visul – amintire și nimeni nu le mai poate deosebi, nici unele de altele și nici de solzii lucioși care tăiaseră râul atunci,

făcându-l pe Leonard să-și smulgă pălăria de pe cap și să urle: un pește! dar nimeni nu-l luase în seamă, Ella dusese sticla la gură, trăsese un gât zdravăn, după care își ridicase poalele rochiei și începuse să danseze cu capul pe spate și mâinile întinse în formă de cruce,

sticla era în plus în peisajul crucii ei, așa că cineva se îndurase și i-o luase din mână, poate Aida sau poate Haralamb, nimeni nu mai știe și pentru nimeni nu mai contează, așa cum nici atunci nu contase, soarele se scursese pe după sălcii și din lumina apusului nu mai rămăsese decât o amintire care se prelingea pe răsucirea Ellei și pe cămășile bărbaților care respirau adânc trecându-și sticla groasă de la unul la altul,

un pește! a strigat din nou Leonard și și-a aruncat pălăria pe jos, cilindrul s-a înfipt în mijlocul lor, iar ei au fugit în toate părțile râzând ca nebunii, răsărise luna și cilindrul se lumina din când în când de o strălucire neobișnuită, o dâră metalică îl mătura de la un capăt la celălalt făcându-l pe Leonard să-și ridice mâinile spre cer și să urle un pește! un pește!

fără ca cineva să-l audă, Ella se învârtea împreună cu Haralamb, lipiți unul de altul, cu rochia care li se încurca printre picioare strângând în ea ciulini, frunze, un țârâit de greier în depărtare și toată frumusețea nopții, un pește, un pește, repeta Leonard prăbușit pe malul surpat al râului, cu fața luminată de sclipirile coborâte din lună și din peștele uriaș care înota de colo până colo prin apele reci, scoțându-și afară, ba aripioarele, ba coada, o coadă mare cu care plesnea uneori stropindu-i pe toți și făcându-i să spună unul după altul, în șoaptă, înfiorați – un pește,

iar peștele râdea, își căsca botul dezvelindu-și dinții și arăta cu capul spre sticlele lor de vin spumant, cineva a zis hai să-l scoatem din apă, cine să fi fost oare? poate Aida, poate Haralamb, poate Ella sau poate chiar Leonard, n-o să știm niciodată pentru că nici chiar ei nu mai știu a cui a fost ideea,

tot ce-și mai amintesc este că au lăsat sticlele în iarbă, și-au scos pantofii, și-au suflecat pantalonii, și-au înnodat rochiile și au intrat în râu, întâi până la glezne, apoi până la genunchi, până la șolduri, până la inimă și până la gât, după care au dispărut în apă cu totul, o vreme fetelor li s-a mai văzut doar părul plutind în lumina lunii, apoi s-a scufundat și el,

mâini și picioare s-au atins ca prin vis în ape și s-au împletit în jurul creaturii cu solzi, râul a bolborosit, a gâlgâit, a clipocit, și-a răscolit pietrele, și-a răsculat buruienile și și-a surpat și mai tare malurile măcinate, trezind miliarde de fire de nisip și aruncându-și spre cer miliarde de bule pline cu aer și cu urletul lui nepământean, râul se trezise și se revolta, cine erau arătările care-i tulburau măruntaiele și-i distrugeau somnul? cine erau muritorii ăștia picați de cine știe unde în nemurirea lui?

dar pe ei nu-i interesa veșnicia, ci viața, se cățăraseră goi pe spinarea lucioasă a peștelui și cu mâinile înfipte în solzi, cu capetele sprijinite de lună, râdeau și visau, visau și trăiau, șerpuiau printre alge și scoici, tulburau nisipul și legile firii și pluteau spre cer, în sus, tot mai sus, în lumina coborâtă dintr-o noapte de vară a cărei amintire aveau s-o poarte cu ei toată viața și care avea să se nască doar pentru o clipă și numai pentru a muri, spre a se naște iarăși și iarăși, făcându-i să zâmbească și să se întrebe dacă a fost viață, dacă a fost vis…