‒ Sigur nu vrei să te duc? N-am băut nimic.

‒ Nu, mulțumesc, vine în zece minute.

‒ De la ce firmă?

‒ Avem contract cu Meridianul, uite.

‒ Hai, mă, fii serioasă, ce-i asta?

‒ Da, știu, zici că-i de jucărie.

‒ Și-aici ce treci, adresa mea?

‒ Adresa voastră. Și mai jos a firmei. Sau adresa de-acasă, dar asta înseamnă că mâine tre’ să duc lucrurile înapoi pe banii mei.

‒ Și? Care-i adresa de-acasă?

Se sprijini cu mâna de gard. Cerul prevestea o noapte caldă și leneșă, iar el mirosea a bărbat somnoros. Toată petrecerea aceasta fusese ca un vis hilar.

*

Trebuia să fiu aici cu 15 minute mai devreme, dar eu ajunsesem aproape când să-nceapă evenimentul. Întârziasem printre semafoare, într-un București obsedat de ploaie, în care mamele și tații își pescuiau, din afterschool-uri și din grădinițe, copiii. Nordul fusese înghițit de ambuteiaje și numai Herăstrăul tremura ca o pictură prospătă în tempera. Balansoarele teraselor erau pline de femei cu dosare și pahare cu umbreluță. Când taxi-ul a ajuns la destinație, am scos pixul din mapă și am completat unul dintre cele două vouchere. Taximetristul m-a întrebat dacă pot să trec o sumă mai mare. I-am spus că nu, la revedere. El a trântit portbagajul și-a plecat, lăsându-mă în stradă cu un sac de jocuri, un casetofon, o trusă de face-painting, mapa și-un costum băgat în husă. În mapă era o factură pe care scria animatoare 3 h… 495 de lei.120 erau ai mei, restul intrau în firmă. 3 ore înseamnă mult. Tot ce-mi doream era să stau întinsă în pat. Câteodată vreau doar să stau în pat și să mă uit la filmulețe cu foci. Îmi plac focile.

Am sunat. Mi-a deschis o doamnă la vreo 30 și ceva de ani. Tocuri, paiete și construcție cu gel – la picioare, la mâini, în buze și, mai ales, în ochi. În ochi avea lipite ștrasuri de amabilitate.

• Bună! Animatoarea? Intră.

Albire dentară și bronz.

‒ Am crezut că vii deja îmbrăcată.

‒ În Catwoman?

‒ Ce-are? Eu sunt Raluca, îmi pare bine.

‒ Sorina, sărutmâna.

‒ Te-ai tuns. Of, ce păcat. Mi-a trimis Mirela niște poze și te-am ales pe tine pentru că semănai cu Anne Hathaway. Ei, asta e.

‒ Ăăă…, parcă mi-au spus ceva, da.

De fapt, când mă sunase Mirela, tipa de la recepție, eram convinsă că e o vrăjeală de-a ei. O și vedeam mergând cu scaunul de birou lipit de fund și cu ochelarii ei de fetiță premiantă. O vedeam cum mișcă doar buza de sus când îmi spune, vai, Sorina, chiar nu poți să amâni ce-ai de făcut? Au sunat special pentru tine, ziceau că dacă nu vii tu, nu mai rezervă nicio petrecere, că n-are rost, că te vor neapărat pe tine. Hai, te rog, doar de data asta. Nici măcar nu-mi trecea prin cap să-i cer mai mulți bani, faptul că cineva mă voia special pe mine era de-ajuns.

M-a prins de încheietură și m-a târât prin bucătărie, prin sufragerie și până dincolo, în baie.

‒ Repede, să nu te vadă nimeni. Te superi dacă te schimbi aici? Vreau să fie surpriză.

‒ Nu, stați liniștită, sunt obișnuită. Doar voiam să vă întreb, câți ani împlinește copilul? E băiat sau fetiță? De obicei, îmi spun de la…

‒ Aaa, nuuu, a râs doamna, nu e niciun copil. Petrecerea e pentru soțul meu.

‒ Cum adică? Știți că noi suntem o firmă de petreceri pentru copii.

‒ Dar am văzut că aveți și Catwoman. N-ai Catwoman acolo? Așa am vorbit, să fii Catwoman.

Ștrasurile de amabilitate se dezlipeau încet, încet din ochi și mi-era teamă că, la un moment dat, o să înceapă să plângă. I-am arătat costumul.

‒ Vai, de-abia aștept să te văd.

‒ Chiar nu e niciun copil?

‒ Ei, sunt câțiva printre invitați, n-au avut cu cine să-i lase. Dar sărbătoritul e soțul, face 40. Vreau să te duci pe lângă el, să îl iei în brațe, poți să dansezi un pic, nu știu, cred că tu te pricepi mai bine. Să le pice fața la toți, ha-ha. Iartă-mă, te las să te schimbi.

M-am așezat pe marginea căzii. În oglinda lungă, din colț, vedeam silueta chircită a unei tipe încercănate, cu părul ei ciufulit care părea să strige am trei copii acasă și cu pantalonii șifonați ce mascau picioarele de găină totuși tânără, febrilă. Eram eu, studentă la administrație publică, angajată la o firmă de animație pentru că habar n-aveam ce altceva să fac pe lume. Trebuia să le spun că e o neînțelegere și să plec. Am sunat la firmă, dar nu mi-a răspuns nimeni. Probabil că Mirela se fâțâia prin mall cu ochelarii ei de premiantă, comparând prețurile de la reduceri cu prețurile inițiale. I-am lăsat un mesaj. Parcă n-aveam chef să vorbesc cu ea. Totuși, mi-era ciudă că-s singură, pentru că de obicei ne trimiteau în echipă, eram eu și vreun student la actorie. Ăștia sigur ar fi știut să scoată ceva din situația asta. Dar nebuna mă chemase pe mine. Am dat deoparte casetofonul pe care îl foloseam numai la petrecerile din grădinițe, dar pe care eram totuși obligați să-l luăm cu noi, că nu se știe, zicea Mirela, mai bine să fie, și-am scos costumul din husă. Un costum dintr-o singură bucată, negru, strâmt, un plastic strălucitor. O bentiță cu urechi de pisică, o mască până la baza nasului și-o coadă. M-am îmbrăcat într-o radiografie a tuturor defectelor. Până și oasele bazinului voiau să-mi fugă din corp. Mă simțeam sexy ca o rachetă de tenis cu racordajele strâmbe.

‒ Te prezint eu, așteaptă. Lasă jos sacul, vii doar tu.

Doamna Raluca a țopăit spre terasă, plesnind gresia cu tocurile, asemeni unei fetițe care probează pentru prima oară pantofii mamei.

‒ Lume, uuhuu, toată lumea, atenție, avem o surpriză pentru iubi. Iubi ești pregătit? Toată lumea e pregătită? Sunteți pregătiți? Ta-naa…

Mi-a șoptit printre dinți să mă grăbesc. Aveam impresia că sunt un clown, doar că, în tot timpul ăsta, n-am învățat niciun truc de clownerie. O făcătură.

‒ Animatoarea! Hai, Catwoman, du-te la iubi. Îți place, iubi, de ea?

Încercam, totuși, să-mi unduiesc șoldurile în mers, așa cum văzusem la fotomodele, însă coada mi se lovea de coapse, iar pe sub mască îmi curgeau două firicele de apă sărată. O pisică transpirată. Ar fi trebuit să accept oferta unei colege de facultate și să lucrez în asigurări. Chiar dacă uram să vorbesc la telefon.

‒ Bună ziua, la mulți ani.

‒ La mulți ani, a zis iubi. Adică, mulțumesc. Scuze, nu știam…Ce-ai făcut, Raluca?

Iubi se ridicase de la masă, așa cum te ridici să-l pupi pe colegul de clasă atunci când ajunge la banca ta să-ți dea bomboane. Se înroșise la față, iar cămașa aceea roz nu-l ajuta deloc. Își ținea mâinile pe lângă corp, sprijinindu-și pulpele, drept și totuși pe arcuri, iar sub soarele de amiază îi strălucea nasul și părul proaspăt grizonat. Ca printr-o rugăciune, spera să nu-l pună soția sau prietenii să zică vreo poezie. Răspândea și-atunci o aromă de bărbat somnoros, care se întinde în fiecare după-amiază în pat, cu prosopul rotit în jurul mijlocului.

‒ Hai să-ți fac poză când te pupă Catwoman, ia, îndoaie puțin genunchii, așa. Bravo!

Deodată, mi-am adus aminte că am coadă. În spatele meu, râdea un băiețel de vreo cinci ani, cam pitic pentru vârsta lui și fără gât.

‒ Darius, lasă coada în pace, a sărit imediat doamna Raluca. Acum uită-te la mine, Catwoman. Darius, ieși din cadru. Gata. Păi, să desfacem șampania, nu? Bei șampanie, Catwoman?

‒ Nu, mulțumesc, nu pot să beau în timpul petrecerii. Dacă nu vă supărați, eu o să mă joc cu copiii.

‒ Pun niște muzică, să dansați. Mai treci și pe la masa băieților…

A țopăit spre bar și a dispărut dincolo de tejghea.  I se vedea numai capul rotund și platinat, tuns bob și înfoiat cu peria. A desfăcut șampania, a ridicat un pahar spre mine și l-a dat pe gât. A pornit muzica și mi-a făcut semn spre casă. Era la modă reggaeton-ul.

Mai fusesem prin zonă, tot la o petrecere. Casele de-aici sunt la fel. O mână de pământ în față, apoi clădirea cu două etaje și în spate grădina cu barul, locul de joacă, niște copaci și-un petic de umbră sub care e pusă masa pentru oaspeți. Mai era o piscină goală, pătrată și verde pe margini, unde probabil că se adunau limacșii după ploaie. Am intrat în casă, după sacul de jocuri și trusa de face-painting. În living mi-a zâmbit, cu buzele cusute, grupul de femei care își schimbaseră teritoriul odată cu venirea mea. Se retrăseseră înăuntru, dar vedeau tot ce se întâmplă afară prin geamurile mari, până în tavan. Umblau prin cameră nori de parfumuri orientale.

‒ Cine vrea să se joace Șarpele? Am strigat când am ieșit din nou în grădină. Asta era replica mea de spart gheața.

‒ Dacă te apropii de mine îți dau amendă.

‒ Tu ești Darius, nu?

‒ Da, și tu nu ești Batman.

‒ Nu, nu sunt. Vrei să te-alerg?

Am dat trei ture de grădină. Pe copiii de vârsta lui trebuie să-i lași să fugă de tine dacă vrei să te apropii de ei. După trei ture, mi-a dat amendă că nu l-am prins. A rupt dintr-un caiet o foaie, pe care a scris 123 și-a măzgălit o semnătură. Partea bună e că i-a strâns și pe ceilalți copii și ne-am jucat aproape două ore. Darius mi-a dat amendă la fiecare joc, iar de câteva ori l-am surprins pe soțul doamnei Raluca zâmbind spre mine, somnoros.

‒ Cine vrea să se picteze pe față? Asta era replica mea de pauză. Iubeam să mă așez naiba odată pe scaun și să pictez la ei o oră întreagă, în timp ce mintea-mi umbla în cu totul altă parte.

În bucătărie am dat de Raluca, stătea la masă, cu bărbia rezemată pe coate, cu un pahar gol de șampanie în față și cu ochii spre frigider.

‒ Nu mai e șampanie dacă voiai să bei, Catwoman.

‒ Nu, mulțumesc, eu am venit să pun apă în paharul pentru pictat. Pot să-i pictez, nu? Adică îi lasă părinții.

‒ Ăștia? Atâta timp cât nu-i văd la față câteva ore și nu-i fute nimeni la cap cu mami, mami, poți să faci ce vrei cu ei. Să-l pictezi și pe iubi, da?

‒ Ați alunecat, aveți grijă. Vă ajut?

‒ Nu, sunt doar puțin amețită. Mă duc să mă odihnesc. Soțul meu e un om foarte bun, Catwoman. E foarte răbdător, iar eu sunt…mamă, cred că m-am îmbătat puțin mai mult. Noapte bună, Catwoman. Tu ești tânără.

Toți copiii au vrut să se picteze Batman. M-am gândit la prețul pe care trebuiau să-l plătească în seara asta părinții lor, pentru cele câteva ore de liniște. Negrul se duce cel mai greu de pe față. Copiii plâng de obicei la spălat, le intră apă în ochi, țipă, iar mamele se jură că n-o să-i mai lase niciodată să se picteze pe față. Dar pe mine nu mă interesa. Eu visam că n-o să mai accept niciodată nicio petrecere pentru copii. Nu știam ce altceva să fac, dar mi-ar fi plăcut să-mi dea cineva bani să călătoresc, eventual undeva unde să văd focile. Darius mi-a dat amendă că i-am băgat pensula în ochi.

‒ Vezi că tata e polițist.

Mi-am dat seama că habar n-am care-i mă-sa și care-i ta-su de-acolo. Nu veniseră la el nici măcat o dată, dar nici el nu strigase după ei. Poate că nici nu erau la petrecere. Cum ar fi, peste vreo zece ani, să fiu eu în locul acestor părinți? Să râd când vine vreo animatoare să alerge trei ore ca o oaie, să râd la gândul că așa am fost și eu. Să-i spun că băiețului meu trebuie să-i deseneze doar ceva pe mână, că e sensibil pe față, iar sensibilitatea lui să se traducă, rușinos, prin lenea mea și prin timpul meu limitat. Cum ar fi să fiu Raluca, să dorm în miezul zilei, beată, într-o casă cu trei etaje, în timp ce invitații mei se roagă, fiecare în sinea lui, să treacă petrecerea mai repede.

Am strâns toate culorile și-am clătit paharele și pensulele. Am folosit puțin din crema de mâini de pe marginea chiuvetei din baie, întocmai ca o menajeră care folosește pe furiș din produsele stăpânei. Ca o hoață, am intrat în bucătărie și m-am uitat la pozele de pe frigider. Poți afla multe despre o familie doar uitându-te la pozele de pe frigider. În fotografii erau trei. Raluca, soțul și un băiețel la vreo 4 ani.

‒ Eram frumoși și fericiți, nu-i așa? Am auzit pe cineva spunând.

În casă intrase soțul și odată cu el moleșeala serii de vară. S-a întors să închidă ușa.

‒ Soția mea face urât dacă intră țânțarii în casă. Cât trebuie să-ți dau?

‒ Nu aveți tort? De obicei aduc eu tortul. Oricum, mi-au mai rămas zece minute din program.

‒ Stai liniștită. Se ocupă Raluca.

I-am dat factura, a plătit și mi-a strâns palmele în mâna lui.

‒ Mulțumesc și iartă-mă. Iartă-ne, adică.

‒ Pentru ce să vă iert?

‒ Pentru tot circul ăsta, cu ziua mea. Nu suntem oameni răi sau ciudați sau mai știu eu ce ți-ai imaginat despre noi, atâta doar că soția mea este o femeie foarte tristă. E atât de tristă încât nu mai știe ce să facă să fiu eu fericit. Uite-te și tu, a venit Catwoman la ziua mea.

Ne-am adus fiecare surâsul de-acasă, cel pe care e bine să-l afișezi când nu știi ce altceva să faci.

‒ Îmi pare rău, am spus.

‒ N-ai pentru ce, noi ar trebui să ne cerem scuze. Tu ești super, ai atâta energie și răbdare cu copiii, eu am rămas mască. De unde știi atâtea jocuri? Vă învață acolo la firmă. Și să-i pictați, la fel? Sau știi tu să pictezi, așa, de la tine?

‒ Am învațat tot la firmă. N-ați văzut că îmi ia juma’ de oră să fac o linie? Chiar, doamna Raluca a spus să vă pictez și pe dumneavoastră.

‒ E, lasă, eu am față deja de clovn.

‒ Nu-i adevărat.

‒ Hai, mă, fii serioasă. E sus?

‒ Doamna Raluca? Da. A spus că se odihnește puțin.

‒ Poate că n-a fost o idee bună petrecerea asta. Mai ales că au venit și copiii.

‒ Dumneavoastră n-aveți copii?

‒ Păi în poze pare că avem, nu?

‒ Da, am spus, uitându-mă din nou spre frigider. Băiatul avea cârlionți și dinții de sus puțin depărtați, în rest semăna leit cu maică-sa.

‒ Am avut un băiat. A murit.

A întors capul spre fereastră și-a arătat cu mâna spre piscină. Mi-am adus aminte de bebelușii pe care-i întâlneam la petreceri. Unele mame voiau să cheme animatori pentru prima aniversare a copilului. Și-atunci petreceam două-trei ore întrebându-i unde-i mingea, unde-i mama, unde-i pisica, unde-i nasul, unde-i piscina. Iar ei se legănau pe picioarele lor nesigure și somnoroase și arătau cu mâna, fără să poată spună mamă, minge sau piscină.

‒ N-a mai vrut să se culce cu mine de-atunci. Au trecut trei ani. Îmi spune s-o părăsesc, dar eu nu vreau. A început să aducă pe-acasă femei singure, prietene noi de-ale ei. Mă întreabă dacă le consider atrăgătoare. Tu ce crezi, le consider atrăgătoare?

‒ Nu știu.

‒ Pe tine crezi că te consider atrăgătoare?

‒ Adică nu cred… cred că ar trebui să plec.

‒ Ai dreptate. Pot să te duc eu cu mașina, dacă vrei.

‒ Nu, mulțumesc, o să îmi comand un taxi.

Darius mi-a dat amendă că plec. În total, am strâns vreo șase amenzi. Le-am pus în trusa de face-painting, dar le voi duce acasă și le voi pune înr-un caiet, alături de alte desene și abțibilduri primite de-a lungul timpului de la copii. Mă voi lăuda cu ele când voi avea 80 de ani.

*

‒ Am glumit, nu trebuie să-mi zici adresa de-acasă. Iartă-mă.

‒ Nu-i nimic.

‒ Ești mai frumoasă așa, naturală.

‒ Mulțumesc. Și mie îmi place mai mult fără coadă.

De data asta, ne-au apărut pe față două zâmbete neinvitate. Mirosul de bărbat somnoros. Îmi doream să mă întind pe iarbă și să torc, dar el mi-a prins nasul între degete. Când a venit taxi-ul ne-am strâns mâinile, iar el m-a ajutat să pun în portbagaj sacul de jocuri, trusa de face-painting, husa și  casetofonul. I-am spus încă o dată la mulți ani, apoi l-am lăsat în urmă și m-am gândit că în patruzeci de ani poți să pierzi multe – prea multe.

N-a plouat nici astăzi în acest București resemnat. Peste Herăstrău deja se lăsase noaptea, și în locul umbreluțelor de la terase apăruseră câteva lumini, pentru câteva suflete neobosite.