Pagini

 

Număr pagini albe, pagini goale

Așezate pe fundalul unei vieți încă inexistente

Număr pagini fragile și transparente

Care și-au făcut loc pe masa din sufragerie

Și care respiră o dată cu mine

Care au înțeles că nu pot să trăiesc singură

Și care nu mai vor să plece niciodată.

Existența e o sumă de pagini

Murdare, intact de albe, murdare, murdare

Un amalgam de culori cărora le lipsește nuanța

Alb, galben, alb, alb, alb, puțin galben

Viața e totuna cu o mare de pagini goale

Care așteaptă să fie umplute și supraumplute și iar șterse

Care respiră o dată cu mine și care se tem de moarte

De a nu fi rupte în mii, sute, zeci de mii de bucățele

Din care nu se mai înțelege viața.

 

Sentimente

 

Am încercat să conturez cu degetele tremurânde sentimente

Să vad fiecare sunet care le alcătuiește

Să ascult fiecare culoare care le compune

Să miros fiecare emoție care le dă viață.

Văd

Ascult

Miros

Sentimente care se amestecă și se separă și iar se amestecă

Ca în final să mă bulverseze și să mă facă să vreau să cred ca

Văd

Ascult

Miros

Sunt sinonime.

Îmi e frică că sentimentele o să se supere pe mine

Și o să mă părăsească

Că o să rămân goală pe dinăuntru și simplă pe dinafară

Ca o să mă transform într-un corp fără simțiri

Fără formă

Fără culoare

Fără sunet

Fără miros.

Fără sentimente.

 

 

Scrisoare către mine

 

De ce ai iubit două clipe

Care au trecut ca o secundă și jumătate

În care ai fost inundat de fericire?

Dar acaparat de umbre și gânduri și ecouri și viață

Și glasuri?

De ce ai râs cu gura până la urechi două ore

Sau o viață și un sfert?

În care ai crezut că respirația te-a părăsit

Dar a revenit și brusc te-ai simțit acela?

De ce ai promis lunii și soarelui două zile

Sau mai mult de un an bisect

Că o să exiști tu și cu tine

Cele două egouri despletite si reîmpletite

Am iubit și m-am iubit cât o clepsidră poate număra

Sau de zece ori mai mult de atât

Am căutat două zile un haos perfect

Pe care să îl facem al nostru

Dar nu l-am găsit niciodată:

Nici ieri

Nici azi

Nici mâine

Nici în veacul ăsta

Sau în una din viețile pe care le trăim eu și cu mine

Acum separat.

 

Umbre

 

Am descoperit că sufletul mi-e o reflexie

De umbre translucide, opace, reci

Care adoră singurătatea

Dar care se tem de roșu, de viață, de pasiune

De iubire cu i mare

Și de mine.

Mă supăr pentru că nici măcar umbrele

Nu vor să mă mai asculte

Nu înțeleg că iubire se scrie cu majuscule

Cu italice și bolduit

Nu doar cu i mare

Pentru a fi greu sau aproape imposibil de șters.

Și iar de la început

Ca atunci cănd începi o propoziție

Cu punct și rând nou

De la capăt și doar de la capăt

Până se termină o foaie, șaizeci și patru de rânduri

O viață și încă jumătate

De reflexii

De umbre translucide, opace și reci.

 

Chipuri

 

Încerc să observ chipuri peste chipuri

Cunoscute sau mai puțin cunoscute

Dar nu în totalitate străine.

Am nevoie să mă ancorez în prezent

Și pentru asta  trebuie să văd

Contururi de ochi cu riduri și cearcăne și culori șterse

Și păr despletit sau tuns scurt sau proaspăt spălat

Orice formă de suflare care se poate măsura

În numărul de cuvinte rostite

Adică în deschideri ale gurii și în strângeri de ochi

În chipuri.

Nu mă opresc până nu mă descopăr în întregime

De sus până jos și viceversa

Chipul meu se reflectă în chipul ei

Și al lui, și al ei și iar al lui

Așa îmi dau seama că nu sunt doar un ecou

Care respiră și care articulează cuvinte

Sunt o ființă cu visuri construite din chipuri

Și cu nuanțe de soare în păr

Și cu ochi care sperie lumina

Pentru ca ei înșiși sunt lumină

Așa îmi dau seama că trăiesc

Și ca sunt și eu un chip.