mi-e teamă să te pun în cuvinte
fiindcă nu vreau
să-ți pierd esența
nu de alta
dar am vocabularul prea sărac
pentru a-ți face dreptate
și mi-e teamă
că nu te voi putea
scrie pe tine
cel care mi-a arătat
că dragostea e un act de voință
și că ea se poate întâmpla
numai între două ființe
cu celule lipsă
și-n loc să-mi fie dor în continuare
de cea care s-a pierdut în lume
acum un secol
m-ai făcut
să vreau să fiu
cea care sunt
căci nu e nimic în neregulă
să fii incomplet
îmi spuneai
dacă îngerii umblă pământul
în lung și-n lat
căutându-și aripile
și androginii jumătățile
pot și eu să fiu
și-atât
și tu oricum mă iubești așa
șchioapă
și mută
și oarbă
de m-ai făcut
să înteleg
în sfârșit
că iubirea nu se întâmplă
cu adevărat
decât între doi oameni
incompleți
iar mie îmi lipseau celulele
din lobul stâng
cum ție îți lipseau cele
din lobul drept
și nici asta nu mai conta
căci pentru prima oară
noi nu încercam
să umplem golurile
ci doar să facem experimente
în laborator
să vedem dacă
suntem în stare
să creăm celule noi
și tot încercând
am început să-mi doresc
să procreez
în halul ăsta m-ai adus
de-am început
să vreau copii cu tine
să-mi transfer codul genetic
cu nepăsare
ca și când
n-ar fi planeta
deja
bolnavă cu prea mulți oameni
într-atât te iubesc
încât
ți-aș lăsa ție
toate cărțile mele
dacă aș muri mâine
ți-aș lăsa
tot ce a fost scris vreodată
și ce n-am scris eu încă
și tot n-ar fi suficient
pentru omul
care mi-a redat
libertatea
făcându-mă
să mă iubesc pe mine
uitând în mod deliberat
de lume
