Poemul despre anul 2002

Share on facebook
Facebook
Share on twitter
Twitter
Share on whatsapp
WhatsApp
Share on email
Email

*
Pe atunci oamenii încă puteau face dragoste
într-un tramvai care se retrăgea
încetișor la depou
iarna, la căderea nopții
și pe ultimul rând al cinematografului Europa
și chiar în cinema la mall, la Vitan, ca boierii
nu zicea nimeni nimic, sunt și ei tineri
măcar atâta bucurie să aibă
și era ok să fii un ratat și să n-ai bani
toți eram ratați, bani aveau doar hoții
**
noi trăiam fără atâtea, dar nu și fără iubire
în toate fotografiile vechi arătăm acum caraghios
dar timpul acela era tot ce avusesem până atunci
și asta era cu adevărat important
iar amănuntele oricum se șterg
dar mai e și ceva ce nu se șterge
ne rămân tăcerile, marile noastre tăceri
tăcerile noastre semnificative
felul în care ne-am simțit
mâinile care ne-au atins
cuvintele care ne-au atins
buzele care ne-au atins
***
depoul, tramvaiul, vatmanul obosiți
iarna, căderea nopții, pe atunci mai exista cerul
și pe cer erau stele și detaliul nu ne scăpa
era cald în tramvaiul acela, doar noi
noi și boschetarii adormiți simțeam căldura aceea
altădată, picioarele tale lungi
cu care traversai în fugă Calea Victoriei
visele tale ciudate în care Dylan și Cohen erau amanți secreți
paltonul tău gri cu flori galbene, peste care s-au prăbușit
și au murit romantic, foarte frumos, atâția fulgi de zăpadă
doar pământul, doar pământul murdărește
și picioarele tale lungi și foarte, foarte subțiri
alergând prin zăpada murdară

****
garsoniera ta din Colentina, ultimul etaj
de unde ai vrut să arunci televizor pe geam
de unde ai vrut să te arunci pe geam
de unde ai vrut să mă arunci pe geam
iar la parter, printre Dacii vechi,
înfometați, cu colții ascuțiți
maidanezii ne așteptau căderea
și chiar te iubesc, dar nu mai pot, nu mai vreau
nu vreau să zac mort pe asfalt
nu vreau să-mi lingă câinii creierul și sângele
să-mi înfulece organele interne, să ajung știre la PRO TV

*****
așa am plecat, fără inimă, pe jos, pe străzi secundare
care nici nu mai conta dacă duceau undeva
și a trecut și viața, mi te-au răpit alte tramvaie
alte autobuze, troleibuze, prin oraș curg acum triciclete
biciclete, mașini vechi nemțești, iar eu
n-am mai mers niciodată până la capăt
n-am mai văzut niciodată depoul strălucind sub stele
nici măcar nu mai ninge, uneori, foarte rar
mi se pare că văd paltonul tău gri, cu flori galbene
și picioarele tale lungi și foarte, foarte subțiri
traversând în fugă Calea Victoriei
dar de la o vreme e mereu zi
mereu furie, mereu zgomot
fiii noștri nenăscuți au făcut deja 18 ani
și au moștenit amândoi visele tale foarte ciudate
cu dadaiști dansând prin mansarde

 

Andrei Crăciun

Andrei Crăciun poate fi citit și aici. 

Ne puteți susține pe Patreon (așa ar fi normal):

Puteți da o cafea și pe Paypal: