era vânzătoare de bilete de autobuz
o slujbă anostă, desigur
dacă viața s-ar fi prelungit în funcție de lacrimile noastre
ar fi fost și ea nemuritoare, dar uite că nu e așa
așa că plângea și vindea bilete de autobuz în continuare

avea în ea o lumină și cel mai frumos plâns din orașul acesta
dacă am fi vorbit n-am fi avut nimic important să ne spunem
așa că e mai bine că nu am vorbit niciodată
cumpăram zilnic zece bilete de autobuz
nu i-am șters nicio lacrimă, biletele încă le am

nu toate lacrimile vin dintr-o pierdere
nu toate lacrimile duc la tristețe

vindea bilete de autobuz și plângea
doar fiindcă așa trebuia să fie în poemul acesta ciudat
la sfârșitul programului fuma țigară
și aștepta autobuzul, autobuzul nu venea niciodată
și ea aștepta demodată

era tunsă scurtă, băiețește, ca o actriță din Franța
fuma țigară și încă plângea și autobuzul nu mai venea
acum o să-mi smulg o coastă și o să fac din ea un bărbat
și o să îl trimit în poemul acesta să o invite la cină
la dans, să o ia de nevastă, să rupă patul
și să-i facă doi copii blonzi cu ochii ca marea
și o casă să-i facă, să-i monteze dulapurile din bucătărie
și să trăiască fericiți până când el o să fugă cu alta
într-o vară, în amiaza vieții, cum se face
și ea să rămână părăsită și devastată de timp
ca o stațiune balneo din anii ’80, secolul trecut

nu mai trimit pe nimeni, îmi păstrez coasta
când bate vântul lacrimile i se șterg ca de la sine
scot banii, mereu am avut exact atâția bani
câți mi-au trebuit, niciunul în plus, niciunul în minus
un bilet vă rog, doar dus, cât mai departe de poemul acesta