înainte de restul vieții a fost septembrie
iar superputerea mea era să văd
toate lucrurile astea
să le văd, vreau să spun,
cu inima: cu inima vedeam cum scade lumina
cum crește noaptea, cum ne cuprinde întunericul
cum vin ploile și cum cuvintele nu mai au putere
orașul stătea să se prăbușească
și, nu știu de ce, nu se prăbușea
poate că alții îl duceau pe umerii lor
și noi eram orbi sau poate că
doar nu ne păsa de lucrurile astea
de ce ne-ar fi păsat?

noi trăim în afara lumii, în afara timpului
deasupra lor
bineînțeles că era bine
sau măcar așa ne place să ne amintim
pe atunci, îmi plăcea să merg
pe urmele oamenilor
ca o umbră
și era atâta singurătate
în rutina lor îngrozitoare
încă se reparau aparatele de radio
îi vânam pe bătrânii care căutau meșteri ascunși
în curți uitate și de Dumnezeu
îi priveam de departe
bătrânii, aparatele de radio, meșterii aceia
uneori îndrăzneam să mă apropii
și să ascult ce își spuneau
flecăreau, nu era nimic important acolo
sau poate că tot ce era important era acolo
poate că bătrânii mei singuri știau
tot ce se poate ști
și tot ce se poate ști intra în cuvintele lor scurte
îmi plăceau mai ales acestea două
cădeau deseori, ca o concluzie, ca o cortină
cădeau ca și cum nimic altceva
nu s-ar mai fi putut spune
ca și cum orice s-ar fi spus
ar fi fost obscen sau inutil: de, bre…
uneori le luam urma
și pe drumurile de întoarcere
urcam în tramvaie mizerabile și în autobuze
care nu știam niciodată unde duc
mereu atent să nu fiu deconspirat
când intri, când intri așa în viața altora
parcă ești mai puțin absent din propria viață
sau cel puțin timpul trece
aceleași scări jegoase de bloc,
aceleași probleme, aceleași decoruri

știam până și ce e dincolo de ușile apartamentelor acelea
aceeași mobilă, aceeași tristețe, aceeași viață
ca în filmele sovietice din anii ’70
despre care citisem într-o veche revistă Cinema
furată dintr-un anticariat de pe strada Doamnei
era ceață și am fugit prin ceața aceea
și uneori încă mai fug
acum eram, și uneori încă mai sunt
ca într-un film american, frunze cădeau peste mine
și firmele luminoase ale marelui bulevard se ghiceau
prin ceața aceea
și noi încă nu obosisem de libertate
reclamele încă ne mințeau
că vom fi fericiți consumând
și deznădejdea nu fusese înlocuită
de coșuri pline de mâncare și obiecte
de care n-avem nevoie
iar bătrânii mei urcau înspre ultimele etaje
cele dinspre cer, cu umerii lăsați
becurile lifturilor sunt arse
și nimeni nu vede că ei își lipesc frunțile
de oglinzile murdare care
de mult nu mai arată niciun chip
și toate gândurile bătrânilor mei
nu duc decât înapoi, mereu înapoi, mereu
asta nu mai e viață

uneori, în spatele ochilor, îi văd și acum
cum urcă și urcă și urcă, până departe în cer
până acolo unde nu mai are nicio importanță
dacă Dumnezeu nu există, nu mai există
sau n-a existat niciodată
dar toate acestea s-au întâmplat deja
și eu sunt singurul supraviețuitor al apocalipsei
am orgoliul acestui naufragiu: toți ceilalți au uitat
nu e adevărat că istoria înseamnă memorie
istoria înseamnă uitare
& e vremea să-mi port și eu capul în pământ
să nu mai văd încotro duce viața
corpul omului are treizeci de mii de miliarde de celule
și din cei mai mulți oameni nu rămâne nici măcar amintirea
încă o dată, adevăr vă spun vouă
că lumea noastră nu e în arhiva niciunui gigant,
niciunui monstru tehnologic
noi n-am cunoscut leviathanul acesta
până-n 2000 am făcut, poate, treizeci de fotografii
și nu mai am niciuna, le-am pierdut
zece ani, treizeci de fotografii, toate pierdute
un bilanț onorabil și inutil
adevăratele imagini sunt altele
ele se mișcă și vorbesc
și nimeni nu se mai întoarce să le vadă
și nici să le asculte

cine este Lenin
cine a fost Lenin? un nenorocit
dar dacă mă întrebai acum treizeci de ani
răspundeam altceva
Lenin a fost părintele popoarelor
un rege în balcon
copii purtați pe umeri de părinții lor
îngrozitor de obosiți
curentați de speranță
noroaie și gropi și blocuri mizerabile
o lume fără culori și toți oamenii care arată la fel
nu învinși, învinșii sunt sublimi
oamenii aceștia sunt zdrobiți
și nici măcar n-au luptat
târâți de viață de colo până colo
șabloane, ședințe, înfierare, critică, autocritică
șarpele profitului alunecă peste trupul orașului
și în pomul cunoașterii nu mai crește decât mărul lăcomiei