Nu se luminase încă de ziuă când ușa s-a izbit de perete și în încăpere a răsunat o voce stridentă. Un cuvânt, un singur cuvânt a fost de-ajuns și umbre mari, negre, au început să se ridice de prin toate colțurile. În lumina becurilor de pe stradă vedeam picioare atârnând din paturile de deasupra. O vreme se bălăngăneau nehotărâte, parcă. Picioarele se uneau apoi cu restul corpului, se zărea conturul mâinilor, al pieptului, al capului. Silueta vag definită, abia formată sărea din pat. Căderea dura mai puțin de o clipă. Se auzea o bufnitură. Și niște mormăituri cleioase.

Corpuri cenușii se mișcau prin încăpere, făcând podeaua să scârțâie la fiecare pas, amestecându-se unele cu altele pe lângă pereți, desenându-se clar în dreptul ferestrelor, spunându-și unele altora vorbe de neînțeles. De pe coridor s-a auzit dintr-odată aceeași voce care ne trezise. Una dintre femei a deschis ușa și pe rând, au ieșit toate, cu capul plecat și cu o pătură strânsă la piept.

Am rămas întinsă în pat. Mi-am tras pătura peste cap și mi-am băgat mâinile sub fund. Am adormit, cred. M-a trezit ușa izbită de perete, un huruit de cărucior pe podea și un șir nesfârșit de vorbe. O femeie înaltă, uscată ca un băț, împingea o ladă de tablă cu roți, în timp ce se holba la mine și dădea din gură. Ascuțite și grunjoase, sunetele i se desprindeau din adâncul gâtului, îi umpleau gura și-i năvăleau printre buze ca voma, o vomă groasă, împuțită, ținută în ea zile, luni, poate chiar ani întregi.

Mii și milioane de sunete veneau spre mine, unele se târau, altele alergau, dar cele mai multe zburau sau cădeau, mă izbeau în frunte, în tâmple, în ochi, în obraji, trebuie să mă ridic, mi-am spus, trebuie să mă ridic odată de pe patul ăsta și să plec, știam asta, numai că nu puteam s-o fac, mă uitam în ochii înfundați în orbite ai femeii care nu se oprise încă din vorbit, dar nu mă puteam mișca, iar dacă aș fi reușit să mă mișc, nu m-aș fi ridicat, ci mi-aș fi acoperit urechile, vorbele ei îmi zgâriau timpanele și mă invadau ca o otravă.

Deodată, femeia a tăcut. A bătut cu piciorul în podea, după care s-a repezit la mine, mi-a smuls pătura, m-a smucit de-o mână, m-a ridicat de pe pat, mi-a pus pătura în brațe și m-a împins spre ușă. Am căzut. M-a apucat de la subsuori și m-a ridicat. Mi-a pus din nou pătura în brațe și mi-a arătat ușa fără să scoată o vorbă. Am plecat clătinându-mă. În spatele meu, femeia s-a apucat să tragă cearșafurile de pe paturi și să le arunce în căruciorul de tablă. Dreptunghiurile de pânză cădeau unul după altul ca niște aripi tăiate.

O vreme am rămas în pragul ușii. Apoi am coborât o scară pe care nu-mi aduceam aminte s-o fi urcat. Dar ce-mi mai aduceam eu aminte? Nimic. Mai nimic. Am mai coborât o scară. Am ajuns într-o încăpere mare, cu plante în ghivece, fotolii și un fel de birou ca de recepție. O femeie blondă s-a ridicat de la birou, a spus ceva ce n-am înțeles și mi-a pus în palmă un pachet de biscuiți și un cartonaș alb cu un fel de ștampilă albastră pe el. Apoi s-a dus la ceasul de pe perete și a bătut cu unghia în dreptul orei 7. M-a mângâiat pe umeri și mi-a deschis ușa.

Am ieșit. O rafală de vânt mi-a tăiat respirația. M-am tras în spate. M-am izbit de ușa care se închisese deja. Am văzut-o pe femeia blondă făcându-mi semn să plec, să plec. Am coborât treptele de la ieșirea din clădire. Trebuie să plec, îmi repetam în minte, să plec, să plec. Dar unde să mă duc? Am pornit încet pe alee. Îmi aduceam aminte că într-o seară ajunsesem acolo cu duba. Oare când fusese? În seara dinainte? Cu o săptămână în urmă? Cu o lună? Cu un an? Nu știam. Nu mai știam.

Tot ce știam era că în dubă fusese și Chioruʹ. Îmi aduceam aminte de el, de capul lui plin de sânge. Sau nu. Nu era sânge. Era lumină roșie. De la semafor. De la stopuri. M-am așezat pe o bancă. Ploua. Banca era plină de apă. M-am udat până la piele. Sau poate eram deja udă.

Am încercat să desfac pachetul de biscuiți. Îmi tremurau mâinile, iar degetele îmi alunecau pe ambalaj. Ceva alb mi-a căzut din mână. Poate cartonașul ăla cu ștampilă albastră. Sau poate o altă aripă tăiată, mică. Am tras din toate puterile de ambalaj. S-a sfâșiat de la un capăt la altul, iar biscuiții s-au împrăștiat prin băltoace. Nu m-am aplecat după ei.

Apoi s-a făcut întuneric de parcă s-ar fi tras cortina. De parcă o ceață deasă s-ar fi lăsat peste lume. O ceață fără gânduri. Fără senzații. Fără mișcare. Fără culori. Poate m-am întins pe bancă. Poate am căzut pe trotuar. Poate a venit cineva să mă ridice. Sau m-am ridicat singură. Poate s-a oprit ploaia sau a început ninsoarea sau a ieșit soarele. Sau poate nimic din toate astea nu s-a întâmplat. Poate pur și simplu a trecut timpul. A venit seara și s-a făcut întuneric.

O fetiță a trecut cu tatăl ei de mână. Fetița s-a oprit în dreptul meu și a început să țipe de frică. Tatăl ei a luat-o în brațe și au plecat mai departe. Fetița îl pocnea cu ghetele în burtă. Din mână i-a scăpat un ponei de plastic roz. Fetița a urlat și mai tare, dar tatăl ei nu s-a întors.

Pe alee a apărut o dubă. Ploaia cădea cenușie în luminile farurilor. Duba s-a oprit în fața mea. Mi-aș fi dorit să nu se oprească. Să nu-i meargă frâna. Să nu fie atent șoferul. Să mă calce. Să mă zdrobească. Să nu mai fie nimic. Și nici eu să nu mai fiu. De mult nu-mi mai dorisem ceva. Dar mie niciodată nu mi s-au îndeplinit dorințele.

Am închis ochii. Am auzit voci. Cineva m-a prins de o mână și m-a ridicat. Am stat câteva clipe în picioare, apoi am căzut. Hainele pline cu apă erau prea grele pentru mine. Cineva m-a luat în brațe. În jurul meu se clătinau amestecate luminile dubei, aleea, banca. Picioarele îmbrăcate în uniformă ale polițiștilor. Ambalajul de la biscuiți. Cartonașul alb dezintegrat de atâta apă.

Într-o băltoacă plutea un ponei roz de plastic. Firele aurii din coadă i se împrăștiaseră de jur-împrejur. Stătuse ploaia. În lumina farurilor, balta strălucea ca un soare.