E clar că nu am dormit bine. Mi-e foame. Beau apă. Deschid dulapul. Au mai rămas doar trei ținute: sport, casual și de înmormântare. Le combin. Pe sub costumul negru, cu revere lucioase, port un tricou alb. Nu sunt în stare să mă aplec. Încalț șlapii.
Cobor în fugă pe scări. Ce îmi amintesc? Că am fost la cimitir. Ce nu-mi mai amintesc? De când mă trezesc tot singur.
Mă ciocnesc de un om. Dau cu genunchiul într-o sacoșă cu cireșe. O limuzină trece razant pe lângă mine. Îmi scutur praful de pe pantaloni.
Intru pe gang. Știu că e acolo. Când eram mai tânăr, o vizitam destul de des.
Vitrina e plină de borcane și umori. Zeci de culori îmbuteliate cu grijă. Unele au etichete.
Stau la rând. Pe holul lung se înșiră numai bărbați. La capăt e tot ea. E ca o mobilă veche peste care s-a așternut praful. Aceeași înfățișare, puțin ponosită, puțin demodată. Uite pe cineva care pare că nu își dorește nimic, îmi spun.
Recunosc glasul ei zglobiu.
— Bună ziua. Cu ce vă servesc astăzi?
Cineva mai bătrân decât mine sau poate doar mai obosit începe să se caute prin buzunare.
— Ceva pentru partea de jos.
Îi întinde o eprubetă maronie. Înăuntru, un lichid vâscos.
— Se diluează. O linguriță într-un pahar cu apă. Amestecați exact o jumătate de oră. Nici mai mult, nici mai puțin. Vă ajunge pentru câteva minute de fericire. E bine?
Bărbatul încuviințează. Înșfacă recipientul și iese în grabă. Dincolo de geam, cineva îl îmbrățișează.
Mai sunt câțiva la coadă.
— Dumneavoastră?
— Vreau să nu mai fiu mințit.
Caută pe raftul de jos. Scoate o sticluță tulbure.
— Câte o picătură, seara. Nu întrebați ce e înăuntru. Dacă întrebați, nu mai ține.
— Nu mai vreau cosmetică. De asta am parte mereu și nu mai rezist.
De la distanță văd cum ochii clientului se umplu brusc de lacrimi. E furie? E durere?
Ea nu se grăbește. Alege alta, mai mică.
— Atunci asta. Pe stomacul gol. O să auziți la fel, dar n-o să vă mai doară. Restul îl faceți singur.
Ia sticluța. Pleacă nefericit, cu capul în pământ.
Urmează un tânăr. Pare nou. Șovăie. Încep să sar de pe un picior pe altul.
Ea mă recunoaște, îmi zâmbește peste umărul lui.
— Spuneți, cu ce vă pot ajuta?
Îi șoptește ceva neinteligibil.
— Spuneți tare ce vă doare. Suntem între noi.
I se umflă pieptul. Se opintește, cuvintele rămân blocate. Scoate un șuierat.
— Vreau ceva pentru partea de sus!
— E cam vag.
Își duce mâna la inimă, apoi la frunte.
— Pentru suflet sau pentru minte? Sau O.R.L.?
Acum surâde el.
— Nici vorbă. Vreau pentru duh.
— Ciudată cerere… Lăsați-mă să mă consult.
Revine într-un minut din cămăruța din spatele tejghelei.
— Am agheasmă de la Muntele Athos. Sfințită, cu etichetă și certificat.
— O iau. Și vin să vă povestesc dacă a avut efect.
Cel din fața mea e un tip voinic, cu o prezență impunătoare. Și vocea, la fel.
— Vreau timp și spațiu, simt că nu-mi mai ajung.
Se aude ca un tunet. Ne privim unii pe alții. Mai că ne vine să fugim. Vânzătoarea rămâne calmă.
— Avem leacuri doar pentru defecte lumești. La metafizică stăm prost.
— Fă măcar un efort. Poate găsești ceva complementar.
— Aici e doar o prăvălie veche, într-un gang ferit, dintr-un cartier uitat. Nu suntem nici rai, nici iad.
— De-aia nici nu încap în chichineața asta. Dați-vă la o parte, simt că mă sufoc.
În sfârșit, îmi vine rândul.
— Bună, ce faci? Nu te-am mai văzut de mult.
Nici nu am vrut să recunosc cât de dor îmi fusese de glasul acesta. Oare de ce am așteptat atât?
— Și eu mă bucur. Vreau ceva pentru liniște interioară!
Îmi aud glasul cu ecou. „Interioară” se izbește de pereți și revine în timpane.
Devine brusc serioasă, preocupată.
În ultimul moment simt cum în ceafă îmi răsuflă parfumat o blondă.
Vânzătoarea îmi dă poțiunea cu mâna tremurând.
— Se ia cu ciocolată sau cafea, niciodată împreună. Să mai treci pe aici…
Îi mulțumesc. Aproape că mi-e frică să mă întorc. O privesc chirurgical pe clienta din spatele meu: femeia asta e bună de pus pe orice rană.
Fac niște pași minusculi, cât mai rari. Trec clipe întregi până ajung la ieșire. Din ușă o aud pe blondă cerându-i:
— Vreau ceva pentru viață adevărată.
Dacă și ea…
