Poetul începuse să fie locuit de un bărbat obez care se îndrepta, cu toată forța colesterolului rău, spre moarte. Nici măcar nu știa când i se întâmplase asta. Desigur, nu mai era deloc tânăr, dar chiar și așa – când se transformase în această matahală dezgustătoare?
Poetul beneficia de un prestigiu social în mare parte nemeritat, dar nu-și mai punea de multă vreme întrebări cu privire la statutul său. Îl considera un dat și îl exploata fără regrete.
Poetul se căsătorise avantajos în urmă cu cincizeci de ani și încă mai culegea roadele acestei întâmplări. Crescuse două fete de care viața îl despărțise. Bine, viața fusese ajutată și de ele.
Fetele poetului savurau acum o libertate prin care își prelungiseră nepermis de mult adolescența. Îl evitau pe poet, care le strivise mereu cu umbra sa. Era prea mare!
Frământările actuale din societate – criza refugiaților, Europa la răscruce! – nu-i mai spuneau nimic, le neglija. Versuri nu mai scrisese de douăzeci de ani, dar, la scara istoriei literare, douăzeci de ani la un poet cât el nu însemnau nimic.
Era un clasic: un rolling stone care își supraviețuise, miraculos. Nimic, totuși, din vagabondajul de altădată, nimic din caii (nesfârșiții cai!) și ploile care îi aduseseră faimă în cetatea literelor. Fusese definitiv părăsit de muză.
Alții în locul său s-ar fi apucat să își bea mințile (și le bea și poetul, dar niciodată nu bea de toți banii) sau să se retragă în tranșeele unui război bazat pe invective cu dușmani mai mult sau mai putin imaginari. Alții s-ar fi apucat să se bată pe la congrese cu criticii literari, dar în țara lor criticii literari erau niște caricaturi – cum să te lupți cu caricaturile? Sau ar fi intrat în Senat.
Poetul însă, nu. Se retrăsese din lume cu o discreție care putea fi confundată cu noblețea (deși era doar dispreț față de semenii săi, oamenii).
Fiecare apariție a sa era primită totuși cu nesfârșită uimire, ca și cum contemporanii erau surprinși să afle că el încă mai trăiește. Avea ceva de balenă și figura sa trăda adesea nemulțumiri profunde. Nimic nu părea să îl mulțumească. Nu fusese niciodată fotografiat zâmbind. Îl ținea pe Cehov pe primul raft al bibliotecii personale și nu vedea nimic greșit în asta.
Fuseseră grele aceste ultime decenii din viața lui. Poetul își amorțise luciditatea, dar până și el era conștient că trăiește un epilog de care nimeni nu are nevoie și că, până la urmă, dacă ar fi fost cu adevărat poet și-ar fi luat destinul lui Esenin sau măcar pe cel al lui Pușkin (nu găsea însă niciun adversar cu care să mai merite să se dueleze, nici măcar pe sine nu s-ar fi chemat la duel).
El era poetul, în pizda mă-sii de viață! El scrisese Nesfârșiții cai! Dar chiar erau aceiași oameni, tânărul de atunci și el, cel de acum? Poetul nu îndrăznea un răspuns, își tăcea.
Poetul era un bărbat bătrân și obez și laș, nu fusese un tată bun, nu fusese un soț bun și nici măcar un amant prea generos (iată, și fuga muzei…). Cu toate acestea, să-l privim: respectat, primit cu onoruri plictisitoare în toate colțurile peninsulei.
Ceva în firea sa rămăsese totuși neatins: poetul culegea cioburi, avea o colecție de cioburi la care ținea mult mai mult decât la fiicele sale. Își dorea să fie incinerat, iar cenușa să îi fie presărată peste cioburile strânse de el o viață, iar cioburile să fie zdrobite de un pumn enorm, nemaivăzut, iar praful cioburilor spulberate să fie aruncat în Ocean.
Poetul nu vorbea nimănui despre asta, ca și cum nevorbind despre moarte ar fi putut să o amâne pentru totdeauna.
