Dacă l-ar fi întrebat cineva când a fost cel mai fericit, Stamate Aurelian n-ar fi stat pe gânduri: în vara lui `78, tătuțule ! Atunci fusese viața! Atunci trăise!

 

Atunci o cunoscuse – putem spune, fără să greșim, chiar că o cunoscuse foarte bine – pe tovărașa Marinescu Amalia.

 

El, tânăr profesor de geografie; ea, tânară profesoară de biologie. Amândoi din județul Suceava, amândoi cu origini sănătoase, amândoi avuseseră rezultate foarte bune în facultate și predau deja în municipiu, la Școala Generală Numărul 4. Nu doreau să viseze mai departe.

 

Dragostea dintre Aurelian și Amalia s-a înfiripat atât de ferm încât, la sfârșitul taberei școlare, tovărașa Marinescu purta deja în pântece, cum spun toate clișeele, fructul iubirii lor.

 

S-au căsătorit în toamnă, după începutul anului școlar. Fiica lor s-a nascut pe 30 aprilie 1979. A fost botezată cu numele Anastasia. Proaspăta familia Stamate avea toata viața înainte. Și se știa foarte bine cum va fi această viață.

 

Partidul Unic se gândise la toate. Tovarășul și tovarășa își vor petrece următoarele decenii în aceeași școală generală, învățându-i pe tinerii suceveni tainele geografiei (Stamate Aurelian era sincer mândru că țara noastră are toate formele de relief) și toate tainele biologiei (Stamate Amalia nu prezenta efuziuni patriotice similare, poate și pentru că euglena verde era la fel pretutindeni).

 

Era menit să fie așa: micuța Anastasia va merge la creșă, apoi la gradiniță, va fi șoim al patriei, apoi va merge la școală, va fi pionier, va crește cu multe iluzii, va da treapta I si treapta a II-a, va deveni inginer (va studia cu sârg chimia, de ce nu?), va cunoaște un tânăr tovarăș, își vor uni destinele, oferindu-le ulterior (neapărat ulterior!) tovarășilor Stamate mult-doriții nepoți.

 

Desigur, existau și unele mici inconveniente: fiindcă o născuse natural pe Anastasia, Stamate Amalia mai datora țării încă trei copii (dacă ar fi născut-o prin cezariană, datoria scădea la încă un copil), și nici nu se punea problema vreunei întreruperi de sarcină. De altfel, în anul 1981, Amalia a pierdut o sarcină, iar apoi n-a mai fost chip să rămână gravidă.

 

Așa a vrut Dumnezeu, tătuțule!, și-a spus atunci tovarășul Aurelian. Și-a spus aceste cuvinte în gând, date fiind împrejurările. Nu era o idee prea bună să-l strigi în gura mare pe Dumnezeu în anul 1981 în Republica Socialistă România.

 

Trecuse o viață și, la drept vorbind, Stamate Aurelian nu-și amintea prea bine epoca, în detaliile sale. Încă nu începuse să fie nasol, asta știa sigur. Abia după `81, așa, când ‘el’ s-a cam țicnit (de la diabet!) și a tot insistat să plătim datoria externă, iar ‘ea’ a început să pună curu’ ăla mare și gras pe țară. Categoric, ‘ea’ era de vină.

 

Ei, familia Stamate, de bine – de rău, n-au făcut foamea. Îi aveau pe ai lor la țară și s-au descurcat. S-au descurcat, da. Niciunul nu turnase la Securitate, amândoi fuseseră turnați de colegi, de rude, inclusiv de un văr primar de-al Amaliei – tovarășul Marinescu Tinel, subinginer. Nimic deosebit.

 

Pizda mă-sii, tătuțule!, zicea Stamate Aurelian și mergea înainte, unde să se ducă? Înapoi nu te mai poți întoarce. Așa fuseseră vremurile!

 

Dar vara lui ’78…

 

El purta pantaloni evazați și o cămașă cu un guler caraghios, demult ieșit din modă, își desfăcea doi nasturi și era atât de slab… Iar Amalia – Doamne ! – Amalia era o bomboană de fată. Cine ar fi privit-o acum s-ar fi mirat sincer de brutala lucrare a timpului. Splendida ei talie era iremediabil ruinată. Și unde mai pui că o chinuia îngrozitor, de ceva ani, fierea. După fiecare masă se chircea de durere, dar continua să mănânce enorm, ca și cum și-ar fi plătit, astfel, o foarte veche datorie.

De ce să va mint?, Stamate Aurelian nu mai era foarte atent la căderea lor prin viață. Asta era și n-aveai ce să-i mai faci.

 

Partidul Unic se înșelase în câteva privințe. Viața lor, deși minuțios programată, n-a curs întocmai. Totuși ei au rămas până la pensie profesori de geografie si biologie la Școala Generală Numarul 4 din localitate, care în ultimul timp purta deja un alt nume, pe care Stamate Aurelian nici nu voia sa-l știe. Prostii ! Școala 4 e Școala 4, ce atâtea… !  

 

Anastasia studiase marketingul (soții Stamate niciodată nu fuseseră pe deplin împăcați cu ideea că marketingul e ceva ce ar trebui să existe), se căsătorise avantajos cu un fost baschetbalist care conducea o firma de impresariat sportiv si câștiga foarte bine. Acum o chema Popescu, un nume banal, pe care tatăl ei nu prea-l înghițea (cum nu-l înghițea nici pe ginere). Dar ce era sa facă? Aceea era situația.

 

Aveau impreună o fiică, Alexandra, care așa cum spun din nou toate clișeele, era lumina ochilor bătrânilor Stamate.

 

Clișeele se cam înșeală în această privință, pentru că Stamate Aurelian avea o altă obsesie, care nu-i lăsa loc pentru o bucurie fără griji: locurile de veci. Al său, al Amaliei, al fiică-sii și al nepoată-sii. Fostul baschetbalist conta mai puțin. El putea fi înmormântat și la maică-sa, la Iași, la o adică.

 

Fire prevăzătoare, Stamate Aurelian achiziționase încă de acum cincisprezece ani un mormânt splendid în cel mai important, dacă putem spune așa, cimitir sucevean. În viața pe pământ locuise toata viața la bloc, la două camere, nu tocmai central. Dar după moarte… în viața de apoi avea să se răsfețe! Și Amalia avea loc lângă el, sigur că da.

 

Dar iată ca povestea s-a complicat și mai mult. Anastasia avea nevoie de ajutor în creșterea micuței Alexandra, iar soții Stamate, pensionari, și-au vândut cu mare strângere de inimă apartamentul din Suceava, și mai ales și-au vândut și locurile de veci.

 

Și au plecat, oameni bătrâni, cu părul alb, în băjenie. Au luat calea Bucureștiului. Un oraș foarte urât în care nu puteai nici să respiri – imposibil de înțeles ce căutau tinerii aici. Aceasta era părerea împărtășită de ambii soți.

 

Dar măcar n-aveau bănci. N-au intrat la cheltuială, cu rate și alte nenorociri. S-au ferit toată viața de nemernicii din finanțe. Ginerele Popescu, fostul baschetbalist, le dăduse bani-gheață cât să-și ia un apartament, tot cu două camere (bun, nimic de zis, doar că venea cam scump întreținerea). La două blocuri distanță de locuința unde el, Popescu, locuia cu fiica soților Stamate și cu Alexandra. Toate acestea, în cartierul Berceni.

 

Și dacă ne uităm acum pe geamul familiei Stamate (locuiesc la parter) îl putem vedea pe dom’ profesor (ține enorm să fie încă numit astfel) tot citind, cu o lupă, anunțurile din presa tiparită de la București.

 

Luând în considerare cele știute déjà, ne cam putem da seama ce face dumnealui: caută locuri de veci pentru toți (parcă l-a mai îmbunat și ginerele ăsta al lui, de când cu apartamentul…).

 

Sunt câteva luni bune de când caută cel mai potrivit cimitir. Le-a întors pe toate fețele (Bucureștiul are și multe cimitire). E foarte important, desigur, să fii aproape de casă, astfel încât supraviețuitorul să aibă transport (în comun) direct către locul răposatului. Așa că dă-i și caută, corelează linii de tramvai și de autobuz și de troleibuz și de metrou… Foarte greu să găsești cea mai buna variantă!

 

Dar uite că el, Stamate Aurelian, nu s-a dat bătut. Iar acum îl putem vedea pe dom’ profesor cum coboară în pas sprinten treptele scării sale de bloc, se salută cu domnul Filipescu, de la etajul doi, bun vecin, dar cam zglobiu pentru vârsta lui (în plus, e necruțător cu accentul lui Stamate Aurelian, care, ce să mai facă?, tot sucevean a rămas; domnul Filipescu a fost inginer petrolist și mai joacă împreună șah).

 

Apoi îl putem vedea pe dom’ profesor în stradă, îndreptându-se către o stație de tramvai. E vară și el poartă sandale. A renunțat și la ciorapi, căci este foarte cald. Are o cămașă desfăcută la doi nasturi, ca atunci, în vara lui ’78, la Costinești…

 

Privind zâmbetul de pe chipul domnului profesor ne putem da seama că este nespus de fericit. Nu putem ști dacă se gândește la vara aceea de demult sau, dimpotrivă, la locurile de veci pe care tocmai are să le cumpere (astăzi va încheia tranzacția, nu există dubiu!).

 

Dar uite că deodată în ochii lui Stamate Aurelian se lasă o groază. Simte cum o durere peste puterile oamenilor îl lovește în inimă și îl așază în genunchi. Se sprijină cu o mână de un gard și apucă să se gândească la necazurile sale mai vechi cu tensiunea, pe care le tot ignorase, în ciuda insistențelor Amaliei să meargă la un doctor, că n-o fi foc…

 

Ce pizda mă-sii, mă, tătuțule?!, se întreabă domnul profesor, iar acum deja se prăbușește pe asfalt, și niciun trecător n-a băgat deocamdată de seamă această cădere.

 

În vara lu’ 78, Stamate Aurelian era, precum știți deja, suplu. Aflați că purta și mustață, iar la ocazii își ungea părul (creț!) cu un fel de briantină, cum astăzi din păcate nu mai există.

 

Bărbatul de pe caldarâm este un bătranel mai degrabă obez, cu o calviție împotriva căreia, blestemând, a renunțat de mult să mai lupte.

 

Nepoata sa, Alexandra, abia a împlinit patru ani, merge la gradiniță, dar ea nu va mai fi șoim al patriei noastre. Alexandra încă nu știe, cu adevărat, ce este timpul. Nici unul dintre oamenii pe care i-a cunoscut n-a murit.

 

Iar în continuare nu mai putem să vedem decât cum ochii albaștri ai lui Stamate Aurelian, cei în care mai devreme se putea citit atât de limpede groaza, se închid.

 

Iar acum nu mai putem să vedem decât întunericul.