Abia aștept să se termine odată orele și să mă întâlnesc cu Luca la locul nostru secret. Soarele strălucește, iar vacanța de vară e la o aruncătură de băț. Sunt încântat, pașii mei săltăreți se îndreaptă către locul de lângă stejarul cel mare. E locul nostru secret, nu e așa departe, dar nici nu vreau să îl fac pe Luca să mă aștepte.

Vântul face ca frunzele stejarului bătrân să șoptească în timp ce dansează printre razele soarelui. Copacul acesta gigantic este crescut chiar aici, lângă râul care traversează orașul și este atât de mare încât rădăcinile lui îi sunt brațe uriașe ce ies din pământ. Eu și Luca venim aici zilnic, mai puțin în momentele în care nu o pot îndupleca pe mama care mă atenționează să ajung devreme acasă ca să învăț sau ca să îmi fac temele, dar vacanța mare e la doi pași de noi acum. La stejarul cel mare noi putem fi oricine dorim. Ne transformăm cât ai zice pește. Aici este fortăreața unde suntem cavaleri și ne luptăm cu orcii și cu dragonii ca să o apărăm. Stejarul este corabia noastră cu pirați nebuni, iar râul este oceanul care ține în pântecele lui un monstru marin cu care ne batem și pe care îl învingem ca să putem înainta.

Ajung fericit la locul nostru, iată Luca e deja aici, stă pe una dintre rădăcinile uriașe, aruncă pietricele în apă.

-Ai întârziat din nou, îmi spune chicotind ștrengărește.

-Doamna învățătoare ne-a ținut mai mult azi la matematică.

Îmi las ușor ghiozdanul jos în timp ce îmi trag răsuflarea și mă așez lângă el, apoi îl întreb:

-Ce ai vrea să facem astăzi?

El ridică din umeri și continuă să arunce pietricele în râu, îmi răspunde într-un final:

-Am putea să încercăm să construim iar barajul, să facem încă un punct de apărare pentru fortăreața noastră.

Coborâm împreună lângă râu, adunăm crengi, pietre și frunze ude. Eu îi povestesc despre colegii mei de clasă, despre un desen animat nou pe care l-am urmărit recent, despre cât de mult îmi doresc să îmi cumpere ai mei o bicicletă nouă, cum ar spune mama, „nu-mi mai tace gura”. Luca mă ascultă și nu mă întrerupe niciodată. Zâmbește aprobator, dă din cap, mereu este așa. Nimeni în lumea întreagă nu reușește să mă înțeleagă așa cum o face Luca. Nici nu îmi dau seama cât de repede trece timpul în timp ce apa e ușor deviată de micul nostru efort, morman ud de pietre, frunze și crengi. Barajul este gata.

-Uite, Luca, chiar funcționează de data asta!

Luca se apropie de mine și ne așezăm pe mal. Soarele coboară ușor reflectându-se pe linia cealaltă a apei, cerul luminează în vișiniu și rozaliu, ca o paletă schimbătoare a unui pictor-vrăjitor.

-Mai ții minte când am încercat să facem un pod aici? mă întreabă Luca.

-Da, dar mai ții minte când m-ai împins și am căzut în apă?

-Nu te-am împins, spune Luca visător, ai uitat? Am început amândoi să alergăm pe podul nostru, de fapt eu alergam spre tine, podul s-a dărâmat și eu am căzut în apă.

-Da, așa este, podul s-a dărâmat, nu cred că îmi amintesc prea bine.

Până la urmă începem să râdem, apoi ne fugărim printre rădăcinile stejarului, alergăm până rămânem fără aer și ne trântim pe iarbă, în spatele copacului.

-David, tu crezi că oamenii dispar definitiv, mă întreabă Luca cu o voce stinsă.

-Cum adică? De unde ți-a venit? De ce mă întrebi asta?

-Când mor adică. Oamenii dispar definitiv atunci când mor?

Luca oftează adânc, iar eu mă gândesc serios la ce spune mama despre asta.

-Mama mea spune că atunci când oamenii mor se duc în cer alături de îngeri și de Dumnezeu.

-Și dacă cineva rămâne în urmă? Dacă cineva nu poate pleca?

-De ce mă întrebi asta? Îl privesc pe Luca îngrijorat.

-Nu, nimic, spuneam doar așa…

Discuția noastră mă pune pe gânduri, dar nu mai spun nimic, e destul de târziu, probabil că mama e deja îngrijorată așa că e timpul să o șterg.

-Luca, rămâne să ne vedem și mâine? Tot aici? Ca de obicei?

-Da, mâine, ca de obicei, îmi răspunde cam trist.

Seara trece repede, timpul e în galop, mai ales acum când vacanța e la doi pași de noi, așa că sunt încântat că pot ajunge la timp la locul nostru secret să mă joc din nou cu Luca la corabia noastră. Îl găsesc sub stejar, azi nu se mai joacă cu pietricelele, arată diferit, stă cu mâinile în poală și are privirea cam pierdută, ieri a fost mult mai vesel, oare ce-o avea Luca? Nici nu apuc să ajung bine lângă el că mă întreabă direct:

-Ai vrea să mergem împreună la bunicii mei?

Îl privesc surprins câteva clipe înainte să îi răspund. Nu a adus niciodată vorba despre asta până acum.

-Ești sigur? Te porți cam ciudat. Nu m-ai mai invitat până acum. Sigur vrei să merg cu tine?

Luca dă ușor din cap și apoi spune cu tristețe:

-Da, sunt sigur, nu aș mai vrea să fiu singur de data asta.

Îl urmez și o luăm pe un drum destul de cunoscut, sigur am mai venit cu mama o dată pe aici, intrăm pe o potecuță pavată care are diverse flori de-o parte și de alta. Ia stai, ăsta nu e chiar drumul către cimitir? Cu cât ne apropiem mai mult, cu atât o liniște mai apăsătoare ne înconjoară și deși e cald afară, nu știu de ce, dar parcă mi-e un pic frig aici, ca și cum deodată aerul s-a răcorit.

-Bunicii tăi locuiesc lângă cimitir? Îl întreb confuz și mă simt cam speriat, nu înțeleg ce căutăm aici.

-Da, ai putea spune și așa.

Luca trece de poarta cimitirului și începe să meargă printre morminte, îl urmez cam deranjat și sunt atent pe unde calc, când îmi ridic ochii din pământ, Luca e oprit în fața unei cruci cu un portret al unui cuplu de bătrâni. Lângă cruce se află și o mică piatră funerară alături de o cruce mai mică. Când zăresc scrisul, mâinile mi se răcesc de tot, iar inima-mi uită să mai bată.

LUCA MIHAI STAN

2014-2024

Îl privesc șocat pe Luca și pentru câteva clipe nu știu ce să fac așa că râd cam nervos, sunt cuprins de panică, încep să rânjesc și mai tare, apoi mă opresc.

-Nu este amuzant, Luca!

Dar Luca nu râde, ochii lui sunt îndreptați către mica piatră funerară. Simt un nod mare în gât și îmi stăpânesc cu greu lacrimile care îmi înțeapă ochii.

-David, eu am murit anul trecut, atunci când am căzut în râu, mai știi podul? Podul care s-a dărâmat?

Simt că nu mai pot respira, lacrimile îmi șiroiesc pe obraji și în spatele minții îmi joacă țipete și sirene, sunt imagini blocate de un perete, îi aud pe părinții noștri țipând, se aude ambulanța, mi se face foarte frică.

Luca își ridică ochii spre cer, lumina amiezii îl învăluie și parcă e tot făcut numai din fum.

-Îmi pare rău că nu te-am lăsat să îți amintești, David, mi-a fost teamă să nu rămân singur. Sunt pregătit să plec acum. Încetul cu încetul sub ochii mei trupul lui Luca se contopește cu lumina aurie și se duce precum un praf purtat de vânt. În urechi aud clinchetul vocii sale „îți mulțumesc că nu m-ai lăsat niciodată singur”.

Iarba printre morminte, rămân pironit locului cu lacrimile uscându-mi-se pe obraji. Nu trece mult timp și aud vocea mamei, „David, of, David”! În depărtare vântul face ca frunzele stejarului bătrân să șoptească în timp ce dansează printre razele soarelui.