Îl cheamă M. Simon. Locuiește la etajul patru al unui bloc cu șase niveluri. M. Simon are 62 de ani, este chel și trăiește singur. Ceilalți vecini nu prea știu cum îl cheamă și nici el nu se interesează de numele celorlalți vecini. Pe cei mai mulți nici nu-i cunoaște. Habar n-am care îi e prenumele, dar știu că pe ușa lui stă scris „Simon”. Vârsta i-am aproximat-o. Cum am reușit să fiu așa precis? Să spunem că îl urmăresc de mult.

Dintotdeauna m-am întrebat ce visează și la ce se gândesc cel mai mult oamenii bătrâni. Îmi place să îi observ în intimitatea lor, acolo unde nu-și mai pun nicio mască, unde sunt prea obosiți să se mai mintă până și pe ei înșiși, unde sunt goi, zbârciți și cocoșați. M. Simon este extrem de cocoșat. El nu se trezește niciodată mai târziu de 6:30, asta deși în apartamentul lui nu sună vreodată alarma, însă ca să se dea jos din pat, să-și îndrepte spatele într-o poziție care să permită măcar mersul, are mereu nevoie de încă aproape o jumătate de oră. M. Simon doarme în chiloți și în maiou. În apartamentul lui este suficient de cald. Nu foarte cald, ci doar suficient cât să nu-i fie prea frig. Iarna, când temperaturile scad sub zero grade afară și sub 22-21 în locuința sa, M. Simon își trage pe el în timpul zilei perechea de pantaloni scurți de blugi și cămașa sa bleu, decolorată. M. Simon poartă șosete întotdeauna, în afară de atunci când face duș, de spălat el se spală duminica după extragerea loto de seară. Când se trezește, își vâră picioarele în papucii săi negri, de plastic, și-și trage șosetele spre genunchi. E vară, dimineața e o răcoare plăcută, care-i zvântă un pic maioul transpirat de pe piele, așa că deschide geamul și rămâne îmbrăcat în aceeași ținută în care a dormit. Ca mic dejun, înghite cu sorbituri mici și dese o cană de cafea neagră, fără lapte, fără zahăr, făcută la ibric. Uitându-mă la el tot mereu, am senzația că pot ghici ce-i în capul lui. Iată, spre exemplu, acum cred că își pune la punct în minte planul pentru această zi. Chiar dacă e mereu același, lui M. Simon îi place să-l revizuiască în fiecare dimineață, ca să se asigure că lucrurile se vor desfășura exact după cum le-a calculat, și nu altfel. M. Simon nu folosește aproape niciodată foaie și pix, deși a mai îmbătrânit, consideră că creierul său e capabil să rețină toate amănuntele de care are nevoie și își spune că pentru cele pe care le uită nu are, de fapt, nicio utilitate.

M. Simon și-a visat tinerețea azi noapte, căci, în timp ce mai ia o gură din cafea, își mângâie barba și ochii săi privesc spre fereastră, spre cer, spre soarele care tocmai răsare. Așa știu că a avut un vis frumos. Când are coșmaruri, M. Simon se ridică la fel de greu din pat, are aproape aceleași gesturi, numai că, în loc să-și mângâie barba, își atinge obrazul și privește undeva spre tavan, spre nimic, spre nicăieri. Atunci îmi dau seama că M. Simon își visează moartea. Dar M. Simon e binedispus în această dimineață, căci nu dă drumul la televizor, ci aprinde radioul. Melodia nu răzbate până la mine, însă sunt sigur că ascultă muzică clasică după boltele pe care le descrie cu mâinile lui pătate și slabe, ca și cum ar fi un dirijor surd. Dacă și-ar fi visat moartea, M. Simon ar fi dat drumul la televizor și ar fi ascultat știrile. El își alungă cel mai bine gândurile despre propria moarte urmărind sfârșiturile tuturor necunoscuților care decedează cu puțin timp în urmă și se transformă în breaking news: accidente de mașină, incendii, sinucideri, din când în când, atentate sau reglări de conturi, în fapt, nici nu contează motivul pentru care se săvârșește unul sau altul, cât timp e suficient de șocant încât să se mire și să-și spună în șoaptă, murmurând numai: „A luat-o razna de tot lumea”.

M. Simon privește ceasul din bucătăria lui mică din care nu-i lipsește, însă, nimic (are două căni, două tigăi, două farfurii, două boluri, un set de tacâmuri, un ibric, un prăjitor de pâine, o plită cu două ochiuri, un cuptor, un frigider mic, o chiuvetă și un uscător de vase, o masă, două scaune, o băț lung și gros ca o bâtă pe care-l mai folosește ca baston când îl dor picioarele, un dulap mic pe care stă televizorul, un aparat radio, un coș de gunoi și un ceas vechi, dar bun, care e țintuit în perete) și constată că a venit vremea să se îmbrace. E 8 fără 20, iar la 8 fix trebuie să plece. Băcănia din cartier se deschide la ora 8, atunci când o mână de clienți așteaptă deja în fața magazinului să-și cumpere una alta înainte să plece la muncă. Orașul e mic, până la băcănie el face numai 15 minute pe jos, cu pași mici și lenți, e drept, iar, ca să ajungi până în orice punct al localității cu mașina sau cu autobuzul, nu pierzi mai mult de 20 de minute, astfel că locatarii din bloc pleacă spre serviciile lor între 8:30 și 9 fără 15. Toți, fără excepție, par să-și înceapă programul la ora 9 fix. M. Simon intră în dormitor, îmbracă perechea de pantaloni scurți de blugi și trage cămașa bleu decolorată peste maiou, apoi își face patul, bătând perna de două ori și unind colțurile cearșafului cu care se învelește. Se-ntoarce în bucătărie unde prinde finalul melodiei de dinaintea buletinului de știri, închide radioul la publicitatea de până în jurnal, își încalță sandalele peste șosete, își trage pe umăr borseta din cuier, își pune umbrela pe încheietura mâinii stângi (de când l-a prins odată ploaia, nu mai umblă fără ea), apucă cheile, deschide ușa, închide ușa, încuie și se repede pe scări cu graba omului gârbovit și bătrân.

Când revine de la cumpărături, e aproape ora nouă, iar pe holul blocului e liniște și răcoare. Femeia de serviciu ajunge la 9:30, așa că își poate permite să ia liftul de data asta. Cât așteaptă ascensorul, M. Simon închide ochii și inspiră adânc, apoi oftează. Îi place acest zgomot pe care-l scot plămânii, gâtul și gura sa atunci când e calm în jur și trage aer în piept cu poftă. Își așează produsele cu migală, carnea și berea în frigider, punga de jumătate de kilogram de cartofi sub scaun, pâinea și sticla de Ricard în dulapul de sub televizor și ziarul cu țigările pe masă. M. Simon nu mai fumează de trei ani, însă își cumpără în fiecare zi un pachet de Rothmans doar ca să se convingă singur că nu din cauza banilor a renunțat la viciul la care ținea cel mai mult. Înainte să-și deschidă prima bere, M. Simon se duce la baie și se spală pe dinți cu aceeași periuță pe care o folosește de aproape un an de zile. E albastră și are perii zburliți ca părul ciufulit al unui copil care doar ce s-a trezit. Își aruncă o mână de apă peste ochi și-și înlătură, cu buricele arătătoarelor, urdorile din colțul lor. Acum simte că ziua poate să înceapă așa că se așază pe scaunul din bucătărie și parcurge răbdător ziarul, sorbind guri mici din cana cu bere la fiecare pagină dată. De când a murit Jacques Chirac, sare peste secțiunea politică, nu pentru că l-ar fi admirat prea tare pe fostul președinte, ci pentru că a fost nemulțumit de ferparele exagerate pe care i le-au scris jurnaliștii la moartea sa. Sunt sigur de asta pentru că l-am văzut pufnind dezgustat în timp ce dădea paginile ziarului pe 27 septembrie 2019, la o zi după decesul lui Chirac. Știu ce pagini l-au scârbit pentru că uneori cumpăr același ziar pe care și-l ia și el, și îmi potrivesc gesturile și înghițiturile din bere astfel încât să dăm paginile în același timp.

Puțin înainte de 11:30, cu ziarul închis și împăturit, M. Simon se apucă să curețe cartofi în timp ce pune uleiul vechi din borcan să se încingă într-una din tigăi. Taie felii subțiri din ei, îi trece printr-un jet de apă, apoi îi lasă la scurs, în timp ce aprinde ochiul de sub cealaltă tigaie, cea cu mai puțin ulei în ea. Imediat, își prepară carnea. Varsă pe ea sare și piper din plin, pe ambele părți, apoi o bate cu palma de câteva ori. Când simte mirosul uleiului fierbinte, așază delicat cotletul într-o tigaie și răstoarnă bolul cu cartofi-pai în cealaltă. Cât așteaptă să fie gata mâncarea, clătește cana de bere în chiuvetă, scoate din dulap sticla de Ricard, toarnă două degete și diluează alcoolul cu puțină apă până când băutura devine ușor albicioasă. Dă pe gât lichidul aromat și mentolat și își pune mâncarea în farfurie.

M. Simon termină în general de mâncat până la orele 13:00, niciodată mai târziu, dar se întâmplă să se sature mai devreme sau chiar să renunțe cu totul la prânz dacă în bloc e gălăgie, dacă femeia de serviciu n-a terminat de făcut curat până la ora aia, dacă tânăra vecină de deasupra se întâmplă să revină acasă pentru a mânca cu iubitul sau dacă vreun neisprăvit se gândește să dea găuri cu bormașina în intervalul sfânt dintre 12:00 și 14:00. M. Simon are un auz extrem de fin și pur și simplu nu poate lua masa în gălăgie. Bombăne în barbă câteva cuvinte, aruncă totul la gunoi și pune farfuriile în chiuvetă. Mi-am dat seama că nu e o coincidență greva foamei pe care o face din cauză de zgomot pentru că l-am testat eu însumi. Pur și simplu, de fiecare dată când m-am apucat de diferite lucrări prin casă până în orele 13:00, s-a ridicat precipitat de pe scaun și a sărit peste prânz în acea zi. Iar eu stau în blocul de vizavi.

Azi e o zi bună însă. M. Simon și-a terminat friptura și cartofii, ba chiar a avut timp să înmoaie în sosul cărnii o bucată mare de pâine. Vasele și le spală întotdeauna seara, înainte de culcare. Acum își clătește din nou cana, își mai pune o bere, se dezbracă de cămașă și pantaloni și se trântește pe fotoliul din sufragerie pentru a urmări serialul lui preferat, o dramă turcească, ale cărei două episoade zilnice sunt întrerupte de reprize lungi de publicitate, pe care le privește extrem de atent, îmi dau seama de asta pentru că se apleacă de fiecare dată spre televizor când începe tele-shopping-ul, cu toate că nu l-am văzut vreodată telefonând pentru a comanda vreun produs.

La ora 16.00, când i se termină telenovela, M. Simon închide televizorul și încearcă să se masturbeze. Spun că încearcă, pentru că foarte rar reușește să aibă o erecție. Are o revistă erotică veche și soioasă, pe ale cărei pagini lipite reușește să le parcurgă doar după ce își înmoaie în salivă degetul mare și pe cel mijlociu. M. Simon se masturbează cu mâna stângă, bănuiala mea e că face asta pentru că nu reușește să dea paginile cum trebuie cu ea, așa că mâna dreaptă o folosește pentru revistă, iar cu stânga și-o freacă energic și am impresia că nu i se scoală pentru că o ia mereu pe nepregătite, cu o viteză nepotrivită, de parcă ar fi obligat s-o facă și să bifeze încă o sarcină din planul de azi. Plus că n-are nici materialele cele mai bune. Dacă nu ar fi total nepotrivit, i-aș bate la ușă să-i dăruiesc laptopul meu vechi și colecția mea de DVD-uri porno. De când cu internetul, nu mai am nevoie de ele. Dar n-o fac și n-o s-o fac niciodată. Într-un fel, îi admir perseverența. De cele mai multe ori nu reușește să ejaculeze, așa că adoarme istovit și nemulțumit în fotoliu, însă dacă se-ntâmplă să termine, moțăie doar câteva minute cu un soi de satisfacție întipărită pe chip, apoi își trage chiloții și își mai deschide o bere, ca în semn de sărbătoare. Și acela, și numai acela, e momentul când poate chiar ia o carte să citească sau un rebus să-l rezolve, ceea ce îmi dă mai mult timp să-l observ. Azi nu citește și nici nu rezolvă rebus. Azi n-a reușit s-o scoale, ceea ce cam strică socotelile, ca să fiu sincer. Și lui, și mie. S-a dus în pizda mă-sii întreaga zi bună pe care o avea așa că acum doarme în fotoliu, cu gura deschisă, o bală în colțul ei, cu chiloții în vine și pula fleoșcăită în mână.

Se trezește d-abia la 17:30. Ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic, își trage chiloții și se îndreaptă spre geam. Verifică atent pervazul, apoi se duce spre balustrada de la balcon. Peste tot a instalat un soi de capcane pentru porumbei, ca să nu i se mai așeze la fereastră. A construit un sistem din niște ace foarte lungi, intercalate, iar acum verifică dacă mai există vreun rahat de pasăre. Se vede treaba că e indispus pentru mai devreme, deoarece nici măcar nu se bucură când vede cadrul și ramele curate. Scoate un „Hm!” îngândurat și trece mai departe. Ia aspiratorul din debara și îl trece cu meticulozitate prin toate camerele. Când termină, purcede la ștergerea prafului, sarcină care nu-i ia prea mult pentru că M. Simon nu deține prea multe mobile în casă.

Puțin înainte de 18.30 începe să-și pregătească cina, folosind aceleași ingrediente și metode de la prânz. Își pune cantități mai mici pentru că s-a obișnuit să n-aibă tihnă la masa de seară. De obicei, e nevoit să o arunce la gunoi. Numai cana de Ricard rămâne la fel. Două degete diluate în puțină apă, pe care oricum le dă repede pe gât înainte să se pună în fața farfuriei. Lumea din bloc revine de la muncă, pe scări e gălăgie, copiii urlă disperați, iar oamenii repară prin case ce n-au avut timp să repare cât au fost la serviciu. În orice caz, spală repede vasele pentru că la ora 20:00 trebuie să fie din nou în fața televizorului cu cana deja clătită. Își toarnă bere în ea și savurează știrile zilei în cel mai plăcut mod posibil, plimbându-se printre canale, de la TF1, la France 2, la BFM TV, C News sau LCI. M. Simon face adevărate numere de magie, căci încearcă să schimbe postul de fiecare dată când pe ecran apar informații politice, astfel că sare de la o televiziune la alta cu mișcări demne de cel mai priceput acrobat. Această activitate îi epuizează puțina energie care îi mai rămâne seara, astfel că la ora 21:00 închide televizorul, se ridică din fotoliu, își târăște ghebea până în dormitor, își descalță papucii la marginea patului și se întinde pentru somnul de noapte.

În mod normal, fără un personaj care să vrea să facă ceva nu există nicio poveste. Dar M. Simon nu-și dorește absolut nimic. Visează la tinerețe sau la moarte și nu vrea să realizeze altceva decât necesarul de care e nevoie în fiecare zi ca să supraviețuiască. Nu vrea să facă nimic, închide ochii grei și inspiră adânc, ca și cum ar încerca să-nghită toată liniștea care…

Ba da, iată că-l mișcă totuși ceva, îl văd dându-se jos din pat. Nu disting foarte clar, dar dinspre blocul lui se aud sunete. Muzică și râsete, veselie, ciocnitul unor pahare, îmi mut privirea. Aha, e petrecere la vecina de la cinci. Sunt numai fete, iubitul pare să fie plecat. Una, două, trei, da… Trei. Aha! Uite-o și pe a patra. Patru fete. Patru puștoaice. Beau vin roșu, ascultă muzică și își povestesc mici întâmplări din viețile lor. M. Simon e nervos, se-nvârte precipitat prin cameră și caută ceva. Un lucru, un obiect. Sau întrerupătorul. Aprinde lumina. Nu, nu e ceea ce căuta. Se repede în bucătărie. Aprinde și acolo lumina și scotocește agitat pe sub masă, în dulap, lângă frigider. A găsit. Lângă frigider a găsit bățul lung și gros ca o bâtă. Îl văd ieșind din apartament. Nici nu s-a mai obosit să-și pună pantalonii scurți de blugi și cămașa bleu decolorată. Mă uit în apartamentul celălalt. Clanța ușii de la intrare se mișcă în mod repetat. Fetele nu mai râd și lasă paharele pe masă. Una dintre ele oprește muzica. Gazda se-ndreaptă cu pași prudenți către ușă. Privește pe vizor. Îl vede pe M. Simon. Se-ntoarce spre prietenele ei. Are o privire îngrozită. Clanța continuă să se miște zbuciumat și, dacă mă concentrez, în absența muzicii pot auzi bubuiturile pumnilor lui M. Simon care încearcă să dea buzna în apartamentul de deasupra locuinței sale. Gazda pune mâna pe telefon.

La 21:45, M. Simon deschide ușa apartamentului său celor doi polițiști. Pare mulțumit că are cui să se plângă. Câteva minute mai târziu, pleacă din locuința sa escortat de cei doi oameni ai legii.

Se va întoarce peste vreo două luni, cu un taxi al spitalului, după un nou sejur în psihiatrie, și își va relua viața de unde a lăsat-o. Până atunci, las binoclul pe masa mică din bucătăria mea și trag la loc peticul peste bucata ruptă din perdea. M. Simon e un ciudat.