M-am pitit ca un avion fără lumini, cu aripile strânse, printre blocuri joase. Am acceptat orice traseu deși nu era drumul meu.

Când ai apărut, am înțeles că am dreptul să iubesc și am tâșnit. Mi-ai oferit ce căutam – un câmp deschis, din care să-mi dau voie în sus, cu energia care aștepta.

Cu atâta nebunie m-am rotit… Numai eu știam cât am sperat să dau de locul nimănui, ca să îl fac al meu.

Și tot piruetez prin aer, și mă înalț, și mă prefac că mor, dar mă ridic din nou, cât să mă las să cad. Și câtă bucurie cheltuiesc, dar cât de frică îmi era.

Azi, pot să zbor cu măiestria dobândită din picaj.

Credeam că o să îmi arăți lumea, dar m-ai lăsat să mă cunosc. Pornisem dintr-un colț, stingher, dar am ajuns să mă văd toată. Călătorind, am înțeles că lumea sunt chiar eu.

Îți mulțumesc că, într-o seară, ai vrut să îmi dai drumul dincolo de ce știai. M-ai condus până la graniță, fără să treci. Cerințele păreau prea grele, țara – fără întoarcere.

Acolo nu se-arată pașaportul, doar se dă. La vamă l-am jucat ca pe-o carte și l-am aruncat.

Am schimbat în mine totul, după care l-am schimbat, echitabil, pe Nimic. M-am mutat definitiv, tocmai ca să mă găsești.

Trăiesc în provincia liberă, care m-a cucerit.

Fără acte. Rezident îndumnezeit.