Am descoperit existența puzzle-urilor abia în Franța, până atunci nici nu-mi imaginasem că s-ar gândi cineva să facă așa ceva, să descompună țări, imagini, tablouri, persoane, doar ca să le reconstruiască altcineva la loc. Clotilde a adus odată acasă la noi unul, probabil că și pe mine mă compunea tot din frânturi, în fine, era harta Africii, strânsă într-un pachet de plastic, plin cu câteva sute de mici bucățele de carton și țin minte că prima mea senzație a fost aceea că nu-s destule, cum să compui un continent al suferinței din câteva pătrate de carton? Le-a înșirat pe toate pe parchet și mi-a propus să le îmbinăm împreună, dar n-am putut să o ajut, căci nu știam de unde să încep, iar hârtia aia mută, verde, maro, mirosind a aracet, mie îmi urla-n urechi, în timp ce ea vedea doar cercuri mici, cu litere deasupra lor, Garoua, Maroua, Maiduguri, Kano, Zinder, Agadez, și potrivea piese pe nuanțe de culori, eu le-aș fi pus unele peste altele, în ordinea suferințelor, căci drumul în capul meu n-avea cronologie, ci era un amalgam de sentimente, dureri, torturi.

– Ți-am zis de Willie, magnan?

– Nu mi-ai zis, nu.

– Willie era unul dintre cei pe care îi luasem în gașca mea de mici traficanți. Wilfried Agbo îl chema. Ți-am spus că ne ocupam cu țigările și alcoolul mai ales, adică ce reușeam să agățăm de la traficanții ăia mai mari din oraș și să dăm pe sub mână la noi în mahala. Ai lui Willie lucrau pe plantația de cafea pentru taică-miu, ne știam bine, de altfel, așa l-am și cunoscut, au venit odată cu toții pe la ai mei, iar el, ca o boală de piele, kam-no-go, s-a lipit de mine și n-am mai scăpat de el. În timp, a devenit mâna mea dreaptă, ba nu, mai mult de-atât, a ținut loc de mbindi, un frate mai mic, aveam grijă de el, iar el ar fi murit pentru mine. Îmi spunea tot, mi-a zis și când a luat sculament de la o curvă, și când l-a bătut ta-su cu cureaua o seară întreagă, cu pauze de zece minute când obosea, că i-a găsit coniac în haine și când a văzut-o pe mă-sa că sugea pula unui nabs de pe la primărie, un pitic, așa le ziceam noi, spera săraca să prindă și ea ceva teren. În fine, eu nu-i spuneam mare lucru, ajunsesem ditamai njimtété atunci, aveam deja vreo două mii și ceva de euro puși deoparte, dar când mi-am dat seama că e mai bine să o tai spre Europa decât să mor și eu ca prostul într-o mahala din Yaoundé, ei bine, m-a mâncat în cur să-l anunț și pe el în noaptea de dinaintea plecării că nu mai voiam să stau în Camerun, că aveam de gând să emigrez, aranjasem tot, aveam niște băieți care făceau asta pe câteva sute de euro, adică să te ducă până la Agadez, în Niger, acolo de unde se nasc visurile de Europa, așa, deci i-am zis și lui și, ce crezi? nici nu se crăpase bine de ziuă că Willie al meu era cu un sac cârpit pe umăr, un bidon de apă și o bucată de pâine, în fața casei mele, gata de plecare. “Unde te duci tu, merg și eu, tété!”, mi-a zis și nici că a mai plecat de lângă mine până să-mi fie luat.

– Cine l-a luat?

– Stai așa, magnan, iar te grăbești. Ziceam că aveam totul aranjat. Autobuzul, mă rog, o dubiță d-asta ruginită, era gata, ne-a luat chiar de-acolo din Nkomkana, din mahalaua noastră, înainte de crăpatul zorilor. Aveam încredere în ei, mă-nțelegi, magnan? erau dintre băieții recomandați de alți băieți de-i cunoșteam, știam că o luăm spre nord, spre Maroua, dar nu m-a interesat prea tare pe unde, important era să ne ducă la Agadez, cine mai știa și cui îi păsa pe ce rute o luau, oricum sunt mii de drumuri, passeurii ăștia, așa le zice mai elegant traficanților de persoane, inventează altele în fiecare zi ca să evite garda, uneori mi se pare că sunt ca vrăjitorii ăia, ghidați numai de lună. Aka! Am mers o zi și o noapte, cred, când nu dormeam, mă uitam la Willie și la sacul lui pe care și-l ținea cu prețiozitate la piept, eu aveam numai telefonul, dar nu prea umblam la el ca să-i păstrez bateria, banii în chiloți și hainele de pe mine, de parcă i-ar fi păsat cuiva când mă recupera de pe vreo barcă pe Mediterană că n-aveam schimburi la mine, Willie își luase în schimb câteva perechi de chiloți, papuci, alte zdrențe de pus pe el, ce mai, ar fi fost cel mai frumos îmbrăcat refugiat mort, bref! mai mult am dormit sau am fost într-o stare egală cu somnul, unde nu mai diferențiam vis de realitate, erau aceeași copaci, aceeași iarbă, aceeași zgură portocalie, aceleași unghii bolnave, ca scoici nedesfăcute, de le vedeam la picioarele călătorilor de lângă mine, același miros de transpirație și putrezeală, un mucegai al pielii, și nici n-aș fi știut că am trecut și prin Nigeria dacă nu ne-ar fi cerut șoferul bani de șpagă acolo, parcă am mai dat vreo sută de euro, la fel ca și la intrarea în Niger, știi, sabitou, zici că aveau tarife universale împuțiții ăștia de mange-mille, porcii de polițiști. Cum-necum, am ajuns la Agadez, iar eu i-am spus lui Willie „asta e mbindi, d-aici intrăm în linie dreaptă”, eu așa credeam, iar el a făcut ochii mari la mine, îi tremurau buzele alea cărnoase și m-a întrebat „am ajuns în Europa?”, săracul tâmpit, l-am luat așa pe după umeri, era micuț și plăpând tembelul, l-am luat așa și i-am zis: “Nu, Willie, dar de-aici nu mai avem mult, de-aici începe drumul adevărat”, iar el și-a schimbat chiloții, ca nu cumva să ajungă la Europa cu ei îngălbeniți.

– Știu că la Agadez au trimis și o comisie a Uniunii Europene, parcă de-acolo încercau să stopeze fluxul de refugiați, nu?

– Încercau pe pizda mamii lor, magnan, pe pizda mamii lor încercau! N-au făcut decât să mărească prețul la transport. Am stat acolo, murind de vii, fără apă, fără mâncare, era o căldură umedă, nici nu știu cum să-ți explic, dar ai senzația că te sufoci, transpiri și n-apucă să se usuce pe tine transpirația că ai iar maioul fleașcă de la umezeala din aer, iar ăia de la comisia curului stăteau la umbră și pălăvrăgeau. Adevărul e că ăștia din Niger începuseră, într-adevăr, să urmărească fenomenul, devenise mai scump și mai periculos. Ca să-nțelegi, traficanții făceau, în medie, vreo cinci mii de euro pe săptămână, iar autoritățile, cică să-i facă să se oprească din asta, le-au oferit vreo două mii și le-au zis “gata! De-acum nu mai sunteți passeuri, v-apucați de muncă cinstită”. Pula, normal că au continuat escrocii, numai că ilegal, mă rog, mai ilegal decât până atunci, ceea ce făcea ca totul să devină și mai periculos. Cu polițiștii din oraș n-a fost problemă, porcii închideau ochii și la patruzeci de euro ca să nu te-ntrebe cine ești și de unde vii, dar era bine să-i plătești, că dacă nu-i plăteai, te băteau și ți-i luau oricum. Eu eram cu Willie al meu, ne-a lăsat minibusul acolo să ne descurcăm, așa că ne-am dus și noi pe la companiile de transport, na, putain, în mintea mea eu încă credeam că pot face lucrurile semi-corect, așa, na, cum se poate, iar de noi se lipise și un alt individ, un bărbat cu mustața aproape gri, pe la patruzeci de ani cred, din Guineea Bisau parcă, Abel îl chema, era negru, slab și chel, el ne-a zis că mai fusese odată abandonat în deșert, unde reușise să supraviețuiască cu numai un litru de apă. Avea experiență Abel, fusese dat jos din mașină acolo unde tot ce vezi cu ochii e nisip, passeurii îl amenințaseră cu arma și-i spuseseră să meargă, traficanții zăriseră, pe semne, armata, în fine, aka! L-au lăsat pe om să se descurce în deșert, știi, broder, că de la Agadez urmează deșertul. Bref! Pe noi ne-a agățat un passeur d-ăsta pe lângă o companie de turism, zicea că face parte din nu știu ce asociație de passeuri și că ne duce pe șase sute de euro până la Tripoli, voilà! crescuseră prețurile, noi l-am crezut, ce era să facem, așa că am mers cu el și a venit și Abel cu noi, de-acum era și el camarad de-ai noștri. Passeurul ni s-a plâns că, din cauza măsurilor luate de autorități, toată economia murea acolo, că, înainte, la Agadez, la punctele de unde o luau ei spre deșert, erau gherete cu apă, cu mâncare, roabe cu pepeni, restaurante, târguri cu haine și ochelari de soare, na, lucruri utile ca să treci deșertul. Abel îl privea cu ură, îi cunoștea pe traficanți mai bine ca noi, dar passeurul a dat înainte, ne zicea că guvernul e criminal, că nu ei, passeurii, ci statul, cu legile lui, îi omoară pe emigranți, el era doar un biet șofer care își risca viața să ne treacă deșertul, ce vină avea el că-i urmăreau militarii cu mitraliere și ei trebuiau să se ferească și să abandoneze suflete în deșert, să le lase acolo, pradă nisipului și morții, dacă ar fi ajuns ei la pușcărie, cine i-ar fi transportat pe următorii refugiați prin căldura zilei și frigul nopții? Nimeni, răspundea tot passeurul, așa că n-avea de-ales, continua să traverseze deșertul și, din când în când, să mai lase oameni să moară în el.

– Rigobert, dar chiar n-ați găsit niciun oficial cu care să vorbiți acolo? Să îi explicați situația?

– Magnan, chiar passeurul ne-a dus pe la primărie, negocia cu primarul, mekat, cel puțin așa cred, că pe noi ne-a lăsat în hol acolo, era o clădire joasă, portocalie ca tot din viața mea, străjuită de niște ziduri mâncate de furtunile de nisip, iar înăuntru era sărăcie ca la mine-n casă, doar că n-aveau zgură pe jos, ci o mână de beton denivelat, agățate pe pereți erau niște indicatoare verzi cu scris alb care ne spuneau la ce servea fiecare cameră și am observat din hol că ușa primarului era capitonată cu piele bătută în ținte aurii, ce ciudat arăta ea, atârnată acolo, între cărămizile ce serveau drept ziduri, goale, nevopsite, pline de praf. De unde stăteam vedeam că primarul își tot schimba locul de pe unul dintre fotoliile verzi cu motive florale albe pe altul, avea un tablou lângă spătarul pe care se sprijinea, mă rog, mai mult un desen înrămat, erau în el două fete tinere călare pe un măgar, iar rochii lungi, colorate, le atârnau de pe brațe, se pregăteau de un târg, probabil, și, deasupra lor, schițat mult mai mare, pe un cal alb, veghea un arab înfășurat tot, cu ochii negri ca moartea și un toiag în mână, am și-acum în minte tabloul, pentru că ura arabului ăluia am revăzut-o ulterior în multe priviri. Aka! Habar n-am ce-au discutat acolo, broder, cert e că ne-am trezit în niște ghetouri, la marginea lui Agadez, niște dărâmături portocalii, cu găuri decupate în ele în chip de ferestre, o adunătură de pereți și acoperișuri improvizate doar ca să țină umbră, într-o mizerie sălbatică, fără apă, fără electricitate; lângă mine erau Willie și Abel și încă vreo sută de indivizi înghesuiți pe câteva covoare prăfuite, întinse pe pământ, și acolo dormeam, visam, speram, vorbeam că totul se va termina cu bine, doar Abel nu credea, noi eram optimiști, Willie îmi dăduse chiar și o periuță de dinți, însă n-aveam nici apă, nici pastă, așa că îmi frecam gura cu ea dimineața doar ca ritual și simțeam nisipul între măsele, îl clănțăneam și-l înghițeam, doar-doar de s-ar mai fi dus din senzația de foame, căci de mâncat, nu mâncam prea mult, puneam toți cei care mai aveam ceva lovele bănuț peste bănuț, păstram deoparte ce era pentru drum, și cumpăram niște ceapă, usturoi și carne împuțită, vânătă, lipicioasă, de berbec, cred, le băteam pe toate cu o toagă într-un vas de lut deasupra focului și mâncam zile-ntregi din mizeria aia fără gust, până când prindea, în sfârșit, o aromă, cu iz de mucegai și vomă, un gust acru și fin ca păpădia, și-atunci mestecam mai puțin și înghițeam mai mult, așteptând…

– Cât ați stat acolo, Rigobert?

– Câteva săptămâni, Florent. Și noi am avut-o ușoară! Cu banii mei din chiloți, chiar și cu mirosul lor rânced cu tot, și cu ce mai avea și Willie, încă mai adunam de vreo mie jumate de euro, suficient cât să mergem până la Tripoli cu următorul transport. Mi-ar fi plăcut să îi fi putut ajuta și pe alții, dar n-aveam destul bănet, mekat, așa că fiecare făcea ce putea ca să facă rost de câțiva euro, Willie era mai categoric, dar eu i-am spus să nu mai condamne curvele de pe marginea străzii, lui i se păreau de căcat, că o sugeau pe o mână de franci africani, vreo patru-cinci euro să zicem, duse de gentille soeur, așa-i ziceau matroanei, fete de nici paișpe ani prostituându-se cu speranța de a ajunge în Europa, căci bărbații lefteri încă mai puteau munci, să adune bănuț cu bănuț până la un eventual transport viitor, dar femeilor nu li se propunea munca, le rămânea doar să se fută, uneori pe gratis, că erau cazuri când arabii doar le-o trăgeau și nu le dădeau niciun ban după, le trimiteau, învârtindu-se cu câte-o palmă, înapoi la gentille soeur, care dădea din umeri, iar Abel dădea neputincios din cap și ne povestea că data trecută, atunci când fusese abandonat, o luase prin deșert cu încă vreo optzeci de inși, dintre care trăiră doar vreo optișpe și acolo, în deșert, muriseră copii de trei ani, de patru ani, bebeluși de câteva luni și mame, mai ales mame, care îndură mult, cât pot, dar când le mor copiii, renunță să mai îndure, așa că mor și ele, bărbații sunt altfel, ne spunea Abel, bărbații supraviețuiesc, el reușise să reziste în deșert și fusese salvat de Organizația Internațională a Imigranților, care îi dăduse să mănânce și să bea apă, și-l lăsase să doarmă în corturile lor, cu promisiunea să se-ntoarcă la el acasă, în Guineea, se întorsese, dar după câteva luni plecase iar, căci ăștia suntem noi, bărbații, supraviețuim, dar vrem o viață mai bună și o să ajungem duzini de pulărăi în Europa, spunea Abel, dar nimeni n-o să ne dea nimic să futem, că suntem prea negri și săraci, așa că, aia e, o să le violăm femeile, iar ei o să ne-nchidă, dar măcar vom avea mese calde, știa el, Abel, că în pușcăriile europene ai masă caldă și paturi, iar lui asta îi era de-ajuns.

– Abel a ajuns și el în Europa?

– Nu. L-au împușcat în deșert și i-au aruncat hoitul de pe o dună, am văzut doar o greutate rostogolindu-se prin nisip. Rămăsese fără apă și i-a mai cerut passeurului, el n-a prins loc lângă noi, s-a suit mai aproape de șofer. I-a cerut odată, ăla nu i-a răspuns, i-a cerut a doua oară, liniște, a treia oară, passeurul a oprit mașina, s-a dat jos de la volan, l-a tras de pe platformă, l-a împușcat de două ori în cap și apoi l-a aruncat în hău. Aka! E vina lui că a rămas fără apă, i-aș fi dacă aș fi putut, dar dacă ne mișcam prea mult, ne împușcau și pe noi. Eu cu Willie ne cumpăraserăm câte un bidon de cinci litri, d-abia ajungea și ăla tot deșertul, asta înainte să ne urcăm în camioneta aia ca vai de morții ei, albă-portocalie, plină de rugină, pe care o tocmisem până la urmă ca să plecăm spre Tripoli; eram vreo treizeci de inși în ea, de se auzea tabla presând pe cauciuc, în fine, ziceam că ne luaserăm apă, dar și eșarfe să ne protejeze de praf și câte un băț ca să ne ținem echilibrul în deșert și ne-am cocoțat pe platforma aia neacoperită, suflet lângă suflet, ferindu-ne capetele și fețele cu pânzele noastre albe-portocalii, privind peisajul pe care îl lăsam în urma noastră, oameni cărați de alți oameni în căruțe improvizate, scutere, cămile, toate s-au pierdut rapid în praf, căci passeurii au plecat precipitat și am mai zărit doar câțiva pereți joși la intrarea spre inima deșertului, de parcă nimeni nu voia să construiască ceva mai înalt acolo ca să nu deranjeze nisipul, nici nu ne mai imaginam ce putea fi dincolo de ei, urmăream ca prin ceață mașinile albe din spate, taxiuri ale morții și apoi noaptea a căzut brusc, așa cum cade ea în deșert, și ne-am trezit cu luna prăbușindu-se pe noi și mii de stele care ne observau și parcă ne mustrau, tot atâtea vieți moarte pe drumul ăsta câte lumini ne călăuzeau drumul, fiecare dintre ele, ca și noi, sperase să rămână un suflet viu în întuneric și să nu fie aruncată în vreun hău din care să se ridice și să strălucească mai târziu pe cerul negru, de unde ne certau acum că ce căutam noi acolo, departe de casă, departe de Yaoundé și Babouantou, în miros de picioare împuțite în papuci de plastic, tricouri transpirate și halena foamei, însă noi stăteam țepeni ca bețele noastre, cu bidoanele de apă atârnate pe ele în afara mașinii și cagule pe chipuri, de parcă am fi fost o gherilă, gata de ambuscadă, poate chiar eram, căci sigur la război plecam, numai că era un război în care nicio armă nu te poate salva, luam guri de apă doar ziua, mici, cât să stingem un pic setea, și nici nu știu cât am mers până la Sabha, două-trei zile, cam așa, nu ne mișcam prea mult, dormeam așa cum ședeam, ne mai răscăcăram picioarele când vreunul mai pica, mort, cu fața în nisip, sau era tras, ca Abel, afară din mașină și împușcat fără milă sau lăsat să moară acolo, fără risipă de gloanțe, în mijlocul deșertului, chinuindu-se fără apă, fără voce, fără chip, fără energie, era ziua cald și noaptea frig, dar Allah e mare, am ajuns până la urmă la Sabha.

– Aproape de Tripoli…

– Nu e așa aproape, magnan. Depinde de câți bani mai ai la tine, că alea zece ore de drum pot rămâne suspendate în eternitate pentru unii. Acolo se schimbă traficantul, broder. Am scos tot ce mai aveam în chiloți, Willie a pus și el banii lui peste ai mei, arabii stăteau cu kalașnikovul spre tâmplele noastre, așa că le-am întins cei aproape șase sute de euro și i-am implorat să ne ducă la Tripoli. Ei au râs și ne-au împărțit ca pe vite, ăia fără bani smulși cu tot cu vieți din camionetă, aruncați în camere întunecate, torturați, bătuți, omorâți, noi, călare pe aceeași platformă, cu o fărâmă de apă rămasă, în drum spre Tripoli.

– Ce te-a făcut să simți drumul ăsta prin deșert, Rigobert? N-are cum să fie ușor să vezi camarazi uciși lângă tine…

– Crezi că ai timp să simți ceva acolo, doctore? În deșert, ești una cu grăuntele de nisip de-ți intră-n gură, nu simți mai mult ca el. Tu chiar te gândești că noi mai aveam vreun sentiment acolo, că ai voie să mai gândești ceva? În deșert, mekat , supraviețuiești și-atât, aș vrea să-ți zic de dunele nesfârșite și de soarele care răsărea și se pitea brusc, lăsând noaptea să ne-nvelească și alte poezii ca pentru sufletul tău alb, dar adevărul e că rar ridicam privirea de jos și nici măcar nu știu când mi-am pierdut papucii, mi-am dat seama târziu, când, tot holbându-mă la picioare, la un moment dat, am realizat că pot să disting nuanțele de negru de pe labele mele crăpate și am avut revelația că și negrii se bronzează, căci pielea era o idee mai deschisă acolo unde fusese breteaua de cauciuc înainte, așa că am ajuns desculț la Tripoli.

– Mă gândesc dacă desculț n-are și sensul de dezbrăcat, gol, în povestea ta. Ai ajuns la Tripoli fără nimic…

– Magnan… Florent, broder, cauți înțelesuri în locuri nepotrivite. Din momentul în care am ajuns acolo, n-am mai avut timp să mă gândesc la sufletul meu. Dacă vrei, asta pot să-ți spun, tot la picioare mă uitam, dar acum mi le spălau ploaia și, jur, chiar m-am gândit că poate aveau să miroasă mai puțin urât. Asta a fost cea mai înaltă cugetare a mea în momentele alea. Când am îndrăznit să ridic ochii, am văzut sfârșitul lumii. Asta e Tripoli, sfârșitul lumii, sfârșitul umanității, al omului, cum vrei tu să-i spui. Erau blocuri neterminate și murdare, lipite de fațade pline de ferestre lucioase, bine spălate, macarale și copaci, care parcă încercau să oprească nimicul ăsta, durerea asta goală, natura crescând între betoane, agățându-se de ele, printre tencuiala căzută și gunoaiele albe, nu știu de ce, dar toate gunoaiele par albe văzute de la distanță, de parcă ar fi ceva curat în ele, vântul ne biciuia, iar portocaliul murise, înghițit de gri, cu moschei strălucitoare, pierzându-se în ceață, acoperite de zgârie nori fără ferestre din care doar betonul mai stătea în picioare și se zăreau farfurii de satelit peste tot, ca și cum oamenii aveau tot timpul din lume să stea la televizor în timp ce lumea toată murea pe prispa casei lor. Nici nu mai știu când m-au smuls de pe platforma aia, din lumea mea mică, dar mi-am dat seama că am fost vândut traficanților libieni atunci când am văzut o adunătură de fețe neclare fumând înăuntrul unei camere mici. Abia atunci am realizat unde mă aflu, ca și cum aș fi avut nevoie de un șoc fizic ca să înțeleg că nu mai eram sub cerul liber, ci între patru pereți, tușeam, așa cum tușește oricine de la prea mult fum de tutun, și mă țineam de tibie și, când m-am oprit din tușit, mi-am auzit vocea ca de departe, căci urlam după ce îmi rupseseră piciorul cu o bară de fier, așa că stăteam întins pe podea, cu piciorul prins între mâini, sufocându-mă și, de durere, aproape că-mi venea să râd, căci mi se părea de râs să străbat atâta amar de drum și să mor ca prostul într-o cameră mică, de la prea mult fum și un picior rupt.

– Te-au arestat?

– E un fel de-a spune. Din ce-am aflat după, la Tripoli, ca să stopeze migrația ilegală, au făcut vreo 30 de pușcării oficiale, dar, pe lângă alea, mai sunt de vreo trei ori mai multe ngass clandestine, acolo unde am nimerit eu și Willie. De bătut, cică te bat în ambele, dar din alea ale autorităților ai mai multe șanse să scapi.

– Cât ai stat acolo?

– Allah e mare! El știe. N-am mai ținut socoteala zilelor de când am intrat în deșert, magnan. Iar acolo, în camera aia bej, patru pereți cu găuri ca de șobolani făcute în ei, fără mobilă sau covoare, ci doar ciment rece, număram numai suferințele: o tânără negresă, una ca mine, era cu fiica ei p-acolo, i-au luat-o s-o ducă la produs, femeia s-a opus, i-au futut una-n gât, apoi au băgat-o într-o cameră neagră și nu le-am mai văzut după, nici pe ea, nici pe fiica ei, un băiat, îl știam de pe drum, vorbea numai în engleză, nu ne-nțelegeam foarte bine cu el, dar stătuse pe lângă noi prin deșert, a cerut mai multă mâncare, mă rog, a urlat că moare de foame, ceva de genul, iar a doua zi îi împingeau hoitul prin curte, că nu mai suportau mirosul, l-am văzut prin zăbrelele ferestrelor noastre mici, era împușcat în cap și nu numai, de parcă făcuseră o țintă vie din el, o altă femeie născuse acolo, printre o sută de oameni închiși, în dureri de infern, au omorât-o, că n-aveau ce să mai facă cu ea, dar copilul continua să plângă în brațele ei înțepenite, încleștate pe trupul bietului bebeluș, apoi au împușcat și copilul, îi deranja zgomotul. Bankes! Așa a trecut timpul acolo. Mai târziu, l-au luat și pe Willie și am rămas singur. Putain… Știi ce mi-a zis în timp ce-l cărau în afara împuțitei ăleia de camere? Să-mi las numărul de telefon la ziarul din Europa când ajung, ca să mă sune el când reușește să scape. Cretinul… Credea că Europa e un fel de oraș.

*acesta este un fragment din romanul „Culorile adevărului” care va apărea anul viitor la Editura Zugzwang.

Dacă vrei să sprijini publicarea lui, poți dona prin card bancar sau sms la link-ul de mai jos. La o donație de minimum 10 euro, primești în schimb și un exemplar al acestei cărți.

https://www.sprijina.ro/cauze/publicarea-volumului-culorile-adevarului