Nu-mi place să fac – și, inevitabil, să desfac – bagajul de enșpe mii de ori până să îndes tot ce-mi trece prin cap. Și nici nu mă împac cu limita de zece kilograme la bagajele de mână. Așa că pregătirile de călătorie sunt pentru mine o muncă extenuantă care trebuie răsplătită cu o experiență pe măsură. Și a fost, una dragonică. Nu ca cea din Game of Thrones, am reușit să nu distrugem (chiar) tot în jurul nostru. Mai mult în stilul celor de la Imagine Dragons. E tradiția noastră: o călătorie – o melodie sau în cazul de față, un întreg album.
23 decembrie ora 7:00, îmi fixam, în sfârșit, centura. Destinația: Germania, chiar sub laba leului olandez. Nu mă apăsa asta prea tare, poate doar o răceală de care nu mai scăpam. Surprinzător, nu-mi făcusem niciun plan, dar nu-mi făceam griji, de asta se ocupau A. și Ș. care deja aveau o idee despre ce era de vizitat.
Prefer locurile de la fereastră. Am stat pe mijloc. Ciudat și înghesuit. Simțeam cum mă ia somnul. Nu dormisem aproape deloc noaptea aceea, T. și V. veniseră la mine. V. a pozat norii și aripa stângă a avionului până am coborât din el după două ore la Dortmund.
8:03. Ieșim din aeroport. Plouă mocănește. Trebuie să ajungem la gară. Autobuzul express pleacă la 8:05. Alergăm. Abia îmi făcusem breton – ploaia se simte altfel când nu-l ai. Ne-am urcat în primul autobuz și am și pornit. La fix. Niciodată nu ne ieșise asta.
Nici de data aceasta… Face stânga și întoarce.
T.: autobuzul ăsta merge greșit.
Arată cu degetul pe fereastră.
T.: în ăla care a venit acum trebuia să ne urcăm.
Râd. Aveam un déjà-vu.
T.: dar scria pe el gară…
Cunoștințele mele de germană se limitau la danke și halo. Am adăugat, între timp, și ausgang.
- nu fan Germania.
Am coborât la o gară: trei peroane, un automat de bilete împrejmuit de hărți, spații de priponit biciclete; uzină-n spate, teren de fotbal în față. Deja oamenii începeau să se adune. Erau tăcuți. Ploaia se oprise. Aerul avea gust de iarbă. Până a venit T. cu biletele a ieșit soarele. O româncă a ajutat-o să aleagă tipul de bilete de care avem nevoie. La 8:26 eram deja în tren pe direcția Dortmund Hauptbahnhof. Am răsuflat ușurate după zece minute, în cap, când i-am văzut pe A. și Ș. pe geam. Asta a adus și o stare de relaxare, așa că trăncăneam mergând într-un șir indian ridicol. Gările nemțești sunt mari, arhitectură grandioasă, așa cum le e stilul, cu peroane acoperite de geamuri (se vedea un cer gri). Când ieși de pe peron aproape că dai cu nasul în cafenele, bistrouri, tonete de patiserie sau ziare. Imediat pe dreapta este toaleta, cu plată, bineînțeles. Coborâm la metrou. Alergăm. Pe nu știu ce panou arăta că în patru minute pleacă trenul spre Bochum. Trebuia să cumpărăm și bilete. După ce am terminat cu alergatul după trenuri, am mai alergat și după un metrou și iată-ne ajunși la Ruhr Universität Bochum. În dreapta universitatea, în stânga, după supermarket-uri și diverse magazinașe, căminele. Nu le vedeam. Mă uitam la niște blocuri de șase etaje cu gazon (iarnă, dar nu prea) – la etajul cinci, blocul din mijloc, clipocea un brăduț – și plăntuțe și tufe de trandafiri; pe partea stângă, un șir de case delimita pădurea de aleile blocurilor. Am traversat un pod – pe care aveam să știu de câte ori îl traversa cineva –: acum se auzea hârjâitul geamantanului lui T. pe zimții de metal; mai târziu aveam să aud biciclete, skateboarduri, alte geamantane, trotinete și pași. Într-un bloc din cele șapte stăteam și noi, numărul 14B, etaj cinci.
Nu am stat la cămin în perioada facultății, am fost în vizită… Îmi dădeam seama că nu așa erau cele românești, dar aici deja era utopie: de la garsoniere până la apartamente de trei camere. Ș. stătea într-un apartament de două camere, iar A. în unul de trei. Diferențe: de etaj, suprafață și numărul de băi. Aaa, și A. îl avea pe Eva, iar Ș. pe Pink. A. a avut doi colegi de apartament: Lena, în a cărei cameră am stat eu și T., și Evaristo, un ucrainian neamț mâncător de chiftele la caserolă. Da, era un conflict tacit între tabăra română și Eva. Miza: amandina – specialitatea lui A.
În prima zi ne-am plimbat prin campusul facultății și am dat o fugă până în Essen să mâncăm (Wir sind in Essen, um Essen zu essen!). Impresionant campus. Politehnică, Leu și Afi la un loc și încă nu se opreau. Lângă clădirea Facultății de Biologie se mai construia ceva. Comparația cu Politehnica, Leu și Afi nu ținea doar de suprafață, ci și de oferte, de beneficiile pe care le aveai din toate domeniile: educație, sport, artă, entertainment.
Deși era miercuri, totul era închis, fiind Ajunul Crăciunului. De obicei sâmbăta și duminica au deschise foarte puține bistrouri italienești sau turcești, în rest liniște și pace. Asta ar putea să țină în loc un turist, însă noi eram cinci și nu ne lăsam intimidați de niște uși închise.
Nu doar magazinele erau închise, ci și vremea. Gri, cărămiziu și verde. Trei culori dominante în peisajul bochumian. Tot campusul era pavat cu piatră cubică. De pe terasă puteai să cuprinzi tot parcul cu privirea. Pădure în ușa facultății. În mijlocul terasei o piatră cubică cu nuanțe de albastru; era puțin scobită.
Ziua de 24 a fost dedicată pregătirilor culinare. Meniu: românesc, ca la mama acasă. Eva ne-a părăsit înainte să terminăm de gătit; pentru orice eventualitate, prăjiturile au fost mutate la Ș. în frigider. Am vrut să facem și salată de cartofi, dar i-am terminat la salata de boeuf, iar Ș. a uitat să cumpere alții.
Ziua de 25 s-a umplut cu degustări repetate – curcubeu pe cerul gurii –, cadouri – brăduțul clipocitor era chiar în bucătăria lui A. – și plimbări prin apropiere. După ce treceai de cămine – pe care acum puteam să le diferențiez de blocurile propriu-zise –, ajungeai pe niște străduțe înguste cu case pe-o parte și pe alta. Nu erau mari și toate semănau între ele. Am rămas cu ideea de linii, linii trasate cu rigla de o mână fermă, nu aș spune mecanică pentru că aveau o anume expresivitate: desene, flori, coșulețe, obloane colorate, biciclete aruncate pe gazon, papuci pe treptele de la intrare; oameni în spatele cărămizilor așezate cu grijă.
Pe 26 ne-am întors în Dortmund, fără alergat și trenuri greșite. Încă mai era un târg de Crăciun în centrul orașului, cu lucruri handmade, mâncăruri, bere și muzică. Aproape că puteam să simt mirosul cârnaților fripți pe grătar, vinul fiert cu scorțișoară. Eram înfundată, dar până și aerul avea gust de grătar încins. Ne-am umplut buzunarele de tot soiul de alune (prăjite, trase în ciocolată și alte paste colorate). De la o tonetă ne-am luat fiecare câte un cârnat. Ne-am așezat pe marginea trotuarului și l-am savurat în timp ce patru băieți băteau tobele lângă noi. Nu mai rețin ce au cântat, poate nici nu auzeam prea bine din cauza Bughi Mambo Rag-ului din jurul nostru. Aveau o tobă improvizată dintr-un carton mai gros, o chitară, voce, pălării și fețe zâmbitoare. I-am simțit ca de-ai noștri: tineri, profitând de orice moment.
Pe 27 am plecat în Köln. Și acum, când scriu, obosesc la gândul scărilor din Dom. E o senzație apăsătoare pe care mi-o lasă fiecare catedrală catolică. Munte de piatră, delicat, dar în același timp masiv ornamentat, construcție în stil gotic medieval. Detalii care mă amețesc, pe care aș vrea să pun mâna ca să simt că sunt acolo, aievea. Am urcat până în vârf: 157 m. Scări înguste – pe care încăpeau doi oameni burtă-n burtă – în spirală. Din loc în loc era câte o fantă acoperită cu plasă deasă prin care întrezăreai clădirile din jurul catedralei, din ce în ce mai mici, din ce în ce mai departe. Dacă nu i-aș fi văzut pe alții coborând, aș fi rămas cu impresia unei urcări continuue, fără cale de întoarcere. În cele din urmă, spirala se deschidea într-un platou închis, circular cu băncuțe de piatră de jur-împrejur. De aici porneau alte trepte, de metal, argintii – contrastând cu trăinicia pereților din jurul lor –, care duceau în vârf. De acolo m-a uimit dezordinea clădirilor. Ceea ce jos îmi lăsase impresia de linie și ordine, de aici părea o îmbinare de stiluri arhitecturale, de mărimi și forme tăiate – ce-i drept, drept – de străzi și străduțe. Era mai aglomerat acolo sus decât se vedea că e jos. Te împiedicai la tot pasul de selfie stick-uri. Am coborât – nu-mi mai aduc prea bine aminte partea asta, abia așteptam să ajung jos. În fața Dom-ului se perindau turiști. În dreapta ușii un bărbat slăbănog stăteam pe-o pătură cu doi husky. Îi îndemna întruna să stea jos, deși nu păreau să se miște. Toate privirile treceau, inevitabil, măcar o dată pe acolo. Am coborât cele cinșpe trepte din fața Dom-ului și ne-am plimbat pe străduțele din jur până am ajuns pe malul Rinului, parcă împinși de viața străzii. Ne-am cumpărat suvenire și cărți de joc. De atunci Ș. a început să fie făcut pilaf. Am mâncat senvișurile pe care le făcusem de dimineață cu A. Nu trecea nici un vapor. Valurile le mișcau pe cele ancorate în ritmurile muzicii celor de la Imagine Dragons. Vântul ne bătea din stânga și soarele ne bătea în spate pe după vârfurile caselor ca de turtă dulce. Am încercat rezistența podurilor și am tras de lăcățelele aspiranților la nemurire. Ziua s-a numit: The bright side of Rhine.
28 ianuarie ne-a prins în Düsseldorf: the dark side of Rhine. Am ajuns la promenadă seara și peisajul părea scos dintr-un film SF; totul era sub o ceață vaporoasă și verde. Am ignorat mesele de bâlci cu bere și cârnați și ne-am oprit pe marginea unei fântâni să mâncăm gogoși de ciocolată cu cocos. Înainte de asta am trișat sistemul – fără să vrem – și ne-am luat bilete pentru copii la tramvai. Am mers să vizităm un castel: Schloss Benrath Düsseldorf. Era supriza lui A. pentru mine. Chiar a fost o surpiză. Erau trei bomboane fondante roz – gătite într-un amestec de stiluri: baroc, rococo și clasic – aliniate în spatele unui lac. Părțile laterale erau anexele – în cea din dreapta funcționau magazinul de suvenire și locul de întâlnire cu ghidul castelului; cea din stânga era închisă publicului. Mijlocul era miezul; păzit de doi lei la intrare, de care se sprijinea toată lumea încercând să-și facă poze. Am luat prânzul la palat: fursecuri cu stafide. În spatele clădirii era o grădină imensă; copaci puși la dungă, firul de iarbă tuns la aceeași înălțime, lacul perpendicular pe ieșirea din spate a castelului. M-a surpins simetria fiecărui detaliu atât în exterior, cât și în interiorul castelului – am intrat pe ușa pedepsiților, prin subsolul clădirii, unde am dat de cei doi lei originali, pe care acum nu mai aveam voie să ne sprijinim. Reședința de vacanță, nu prea folosită a familiei de Berg, este împărțită în două: camerele ducesei și camerele ducelui. În camerele ducesei predomină verdele, în timp ce în cele ale ducelui rozul este sufocant. Nu înțelegeam nimic din ce spunea ghidul. A. și Ș. traduceau pe rând. Am încheiat ziua având în imagine colțul din dreapta sus al uneia dintre camerele ducesei care a fost singurul afectat în cel de Al Doilea Război Mondial.
Ziua de 29 a marcat întoarcerea lui Eva. Chiuveta era plină de vase. Nu știam că aveam atâtea farfurii. Prânzul ne prinsese în pat. Era soare. Am citit pe balcon în tricou. Eva fuma. Primea întruna mesaje pe Facebook – Bing! Bing! Bing! –. Era blond, cu ochi căprui și se vedea că face sport. L-am lăsat pe Marin Preda pe câmpul de orez și am închis cartea. Semăna cu C. – un fost coleg. Parcă și vocea era aceeași. T. s-a întors de la alergat. Am plecat spre Achen. Ne-am îndulcit cu ciocolată caldă cu portocale și pere, cafea, ceai de fructe – care până și-n germană sunau bine –, tort de ciocolată – ți se topea în gură – și cheesecake. Până le-am dat gata, afară se înnoptase. Nu mai era deschis pe nicăieri. Ne-am plimbat. Încă era luminat ca de Crăciun. Mirosea a Crăciun. Parcă eram într-un oraș de turtă dulce. Străzi înguste, case care parcă se țineau de mână și-ți arătau drumul – îmi aducea aminte de Sighișoara. Multă piatră. Te simțeai strâns, nu apăsat, strâns ca-ntr-o îmbrățișare. Am intrat într-o biserică. Era ca un portal. Nu-mi dau seama cum a încăput atâta spațiu între zidurile caselor. Afară, pe partea dreaptă, era o grădiniță de flori, parte a rondului de flori care rămăsese de când se construise biserica. Roșu, verde, mov. Am coborât pe străduță spre gară. Doi spanioli încercau să-și facă un selfie cu o statuie răsărită de nicăieri în mijlocul străzii. O sculptură în bronz, două femei – îmbrăcate în stilul anilor ’20: rochițe cu franjuri, pene și paiete – încadrau un bărbat cu pălărie și baston. Din spate, de unde veneam noi, nu se vedea. La mujer voia o poza con las damas y el caballero. Eram eu, Ș. și A. – T. și V. încă pozau o vitrină plină de ciocolată. Un felinar pâlpâia la doi metri de noi. Atunci am văzut statuia. Am coborât spre gară fredonând versurile melodiei The Unknown de la Imagine Dragons.
30 decembrie ne-a surprins matinali. La 8:00 trebuia să fim în autogara din Dortmund. La 8:30 pleca autocarul spre Frankfurt. Drumul a fost cam lung și ni l-am petrecut moțăind. Zărisem din autocar un indicator spre casa lui Goethe și cum am coborât ne-am îndreptat într-acolo. În drum ne-am împiedicat de-o cafea și-un mic dejun frugal, să ne punem pe picioare. L-am compătimit pe Goethe, „săracu’”, avea o casă mare, dar fără paturi, cu sobe, oglinzi, mese, birouri, scaune, o bibliotecă – mi-a părut prea mică –, tablouri, foarte multe tablouri care păreau folosite pe post de tapet, o bucătărie complet utilată și-o grădină mică, în trepte, unde încă mai supraviețuiau vreo doi trandafiri și puțină iarbă în jurul unei statui. N-am rămas la masă; avea doar pere uscate aruncate într-o farfurioară pe soba din bucătărie. Casa Goethe a fost complet reconstruită după bombardamentele din cel de Al Doilea Război Mondial – mai ghinionist decât ducii de Berg –, așa că aveam în fața ochilor ceea ce văzuseră alții sau ce știau că fusese acolo. Am ocolit Catedrala Sf. Bartolomeu (cu respect) și ne-am plimbat pe malul Main-ului. Am cumpărat vederi de lângă clădirea primăriei în fața căreia trona un brad cât turnul Dom-ului – o făcea să pară o cutie ca cele din tablă colorată, cu bomboane de ciocolată, primită cadou de Crăciun. Bradul era împodobit cu globuri mari și colorate – verde, galben, roșu, auriu – și beteală. Era soare. Bătea chiar spre el. Asta m-a deprimat. Frankfurtul seamănă foarte mult cu Bucureștiul; noul și vechiul se bat geam în geam sau, mai bine zis, geam în cărămidă; străzile principale erau mărginite de clădiri în construcții, foarte mult trafic și foarte mult praf. Nu puteam să plecăm fără să vedem orașul de pe cea mai înaltă clădire, Main Tower – un bloc de sticlă gigant cu lift. Și aici aceeași dezordine aglomerată. Am stat zece minute la coadă, timp destul cât să-și uite T. telefonul pe canapeaua de la intrare, l-am recuperat chiar înainte să trecem de măsurile de securitate. Ne-am urcat în lift aproape 30 de persoane și în mai puțin de două minute strigam de la 200 de metri înălțime: Frankfurt, Frankfurt über alles! Un ungur ne-a tras în poză. L-am tras și noi pe el. Era singur, student într-un schimb de experiență. Era ultima lui zi în Germania. Asta ne-a amintit că era penultima noastră zi în Germania… Ne-am încălzit cu un ceai pe terasa unui bar-turn din mijlocul orașului, Turnul Eschenheimer. Foarte rustic înăuntru: piatră, lemn, decorațiuni medievale. De unde stăteam noi părea o filă 3D dintr-o carte de basme. Seamănă cu turnul în care era ținută Rapunzel din filmul Tangled, doar că în jur, în loc de pădure, erau clădiri mai mari sau mai mici, mașini și semne de circulație și în loc de cascadă, în spatele turnului, era un bloc de sticlă. Am luat-o pe jos spre autogară. Am ajuns la 20:15, la 20:30 aveam autobuz spre Dortmund. A venit abia la 21:45 – nu știu ce defecte trântite-n germană. Autogara era un trotuar din spatele gării care mirosea a pipi, fructe, McDonald’s și gunoaie. Nu mai aveam apă și nimeni nu îndrăznea să se ducă să cumpere, ne dureau picioarele și era frig. Tipul care se plimba cu listele și programele autocarelor în mână – un Bob Marley caucazian – ne tot spunea că trebuie să apară și al nostru. După ce trecuse o oră de când stăteam acolo, Bob ne cam evita. Cred că păream tare fioroși, dacă nu asta, sigur eram țâfnoși. Cum am spus, la 21:45 a ajuns și autobuzul nr. 16, am dormit tot drumul până în Dortmund. Am prins trenul către Bochum și am avut chiar și metrou până la cămin. Nu am alergat deloc. Nici nu mai puteam.
31 decembrie a venit cu ploaie și a sărit direct la după-amiază. Lena se întorsese pentru petrecerea de revelion. Am dormit pe saltele la A. în cameră. Toată noaptea am auzit huruit de geamantane, pași și râsete pe pod. Am încercat să bucătărim, am jucat Activity și după ce s-a oprit ploaia am colindat Bochum-ul. Cum ieșeai de la metrou parcă dădeai într-un teren de tenis; era o zgură roșiatică pe jos până la Deutsches Bergbaumuseum – certificatul de oraș industrial al Bochum-ului. În spatele lui era poliția. Nu seamănă cu nimic de la noi. E ca un zid de apărare – lung, lat… cărămidă peste cărămidă –, la intrare era un brad imens împodobit. Mă gândeam la sediul poliției din orașul meu natal, fostul sediu – acum se înghesuie la parterul unui bloc ANL – din care i-au dat afară că și-a câștigat unu’ casa înapoi; la biroul lui tati – sub care erau diverse poze cu oameni foarte urâți –, pe care avea o mașină de scris țăcănitoare și la scaunul mare din piele maro din care abia mă vedeam. Am luat-o pe o străduță din dreapta poliției. Aici casele nu mai semănau, poate doar că erau toate mari și cu două etaje, unele aveau obloane verzi, însă cele mai multe nu; unele aveau curte, altele aveau garaj. Nu se mișca nimic, în afară de zece picioare obosite spre Stadtpark. Aceleași culori tipice peisajului bochumian și aici. E un parc întins pe o suprafață imensă, cu rațe, gâște și bărci pe lacuri, copaci, izvoare și arbuști înfloriți, poteci întortocheate care duc la turnuri părăsite sau luminișuri. Un nene hrănea lebedele pe malul unui lac, păreau prieteni vechi. Ne-am strecurat pe una dintre alei și am ajuns la căsuțele de vacanță ale nemților din mijlocul orașului. Erau 60 de căsuțe înșirate de-a lungul unei alei pe care încăpeau cel mult două persoane. Mi-au părut de poveste, atât cât să încapă un pat, o măsuță, poate o plită și maximum trei scăunele, în față aveau grădină (gazon, flori, ghirlande de Crăciun, zarzavaturi, pompă de apă, locuri de joacă pentru copii) și erau împrejmuite de gărdulețe mici și albe sau din nuiele strâns legate. Unele erau amenajate special pentru turiști, altele erau tăcute, iar la unele chiar se vedea lumină la ferestre. Doi copii s-au oprit în loc când am trecut. Se jucau în curtea lor în miniatură în timp ce mama lor scotea ceva din pământ. Erau îmbujorați la față și cu nasurile înghețate. Le-am făcut cu mâna și am trecut mai departe. Ne-am îndreptat spre metrou, deja se făcea târziu.
01 ianuarie ne-a găsit pe balcon. Vecinii dăduseră foc la un coș de supermarket plin cu artificii. A ars îndelung. Peste tot bubuia câte ceva. Patru chinezoaice – destul de amețite de aburii alcoolului – încercaseră vreo două ore să aprindă niște rachete. N-au reușit. Le înfigeau prea tare în pământ. Am profitat de ultima zi pe care o petreceam împreună acolo și ne-am tot ciocnit unii de alții prin casă. Lena plecase, dar am rămas să dormim pe saltele la A. în cameră. Pe seară am tot făcut și desfăcut bagajul de enșpe mii de ori, l-am făcut și mai pilaf pe Ș. la cărți, am dansat și ne-am uitat la filme.
02 ianuarie ne-a prins treji de la ora 3:00. La 7:00 aveam avion spre București. Trebuia să facem cale-ntoarsă cu un metrou, un tren și un autobuz express până la aeroport. De data asta nu ne permiteam să greșim. Nu am mâncat. Am plecat huruind pe pod bagajele îndesate. A. și Ș. s-au asigurat că ne-am urcat în autobuzul express bun. Când s-au închis ușile ne-am dat seama că aveam să-i mai vedem abia peste două luni, când se întorceau ei în țară. Nu am vorbit tot drumul. În aeroport mai erau trei persoane. Cei de la compania noastră aeriană deschiseseră ghișeul. Am mâncat ciocolata pe care ne-o dăduse A. la plecare – era păcat să ne-o arunce ăia. La 6:30 a trebuit să urcăm iar cu bagajele, să trecem pe la biroul de verificare a actelor și să ne întoarcem la poartă. Erau numai români pe lângă noi. O doamnă se văita de picioare. Două fetițe făceau un puzzle și mâncau covrigei. Ne-am uitat la pozele din ultimele zile până au deschis poarta. Ne-am îmbulzit ca românii până am trecut. Aveam locuri pe partea dreaptă acum. Tot la mijloc am stat. V. a pozat norii și aripa dreaptă a avionului până am ajuns în București, două ore mai târziu.
Era frig de-mi clănțăneau dinții-n gură. În Bochum ploua.
