Sunt atâtea umbre în camera asta,

Atâtea duhuri ale căror voci

Doar eu le-aud,

Și-atâtea falange se luptă

Să-mi smulgă părți din suflet,

Încât simt cum un vârtej de spaime

Mă cuprinde în spirala lui sufocantă,

Cum mintea mi se-ntunecă

Și se scufundă într-o mlaștină

De irealitate,

Pentru că doar acolo,

În abisurile fărâmițării sinelui,

Mai pot, de fapt, respira.

Și cioburile împrăștiate ale celei ce-am fost

Se însângerează când încerc

Să le ating și să le-adun,

Iar eu iau forma

Golurilor și fisurilor,

Devin o rupere.

Din pulberea de prea multe

Extaze și-agonii,

C-u ultim glas,

Încep să-ți rostesc numele,

Ca pe o mantra,

Și să îmi strig spre tine șoaptele:

„Te rog, te rog, lipește-mă la loc!”