Era doar un copil de nouă ani și e posibil ca din cauza asta totul să i se fi părut fantastic. Era doar un copil de nouă ani ce își pierduse recent bunicul și încerca să înțeleagă ceva din cele întâmplate, fără să primească prea mare ajutor de la adulți.
Dacă ar fi fost să spună care era trăsătura definitorie a bunicului său, atunci ar fi zis că bunicul lui adora măslinele. În toate amintirile sale din puținul timp petrecut pe pământ, bunicul stătea într-un fotoliu mare, cu pânza veche și îmbâcsită, cu un bol uriaș plin cu măsline negre în poală, un bol din care mânca întruna și pe care-l purta peste tot cu el ca și cum ar fi făcut parte din ținuta lui obișnuită sau chiar ca și cum ar fi avut nevoie de el așa cum are nevoie un om bătrân de baston. Bunicul lui nu s-a mai trezit într-o dimineață și în urma lui n-a rămas decât bolul uriaș de pe noptieră, din care se ridica, gata să dea pe-afară, o grămăjoară de sâmburi supți. Dacă medicii n-ar fi reușit să-l recunoască, identificarea dentară s-ar fi putut face cu ajutorul amprentelor pe care gura bunicului le lăsase pe fiece sâmbure.
Era doar un copil de nouă ani, iar copiii de nouă ani sunt obligați să-și însoțească părinții peste tot, chiar dacă n-au chef sau ar prefera să-și facă singuri alte planuri. Cum ar fi, de exemplu, să-și petreacă revelionul acasă, în fața televizorului, cu bunica lui, tolănit în fotoliu, cu un bol de măsline negre, grecești în poală. Dar așa, pentru că era doar un copil de nouă ani, a trebuit să-i urmeze pe ai lui în excursia anuală de la munte, de pe 30 decembrie până pe 2 ianuarie. Indiferent de evenimentele din ultimele douăsprezece luni, părinții lui, împreună cu aceleași familii mereu – unchiul și mătușa, nașul și nașa, finul și fina, vecinul de la etajul opt și vecina, prietenul din liceu al tatălui și soția lui – sărbătoreau trecerea în noul an într-una din stațiunile de pe Valea Prahovei. Când și când, se aventurau spre Predeal sau spre Bran, însă, ca regulă generală, se opreau în Sinaia sau Bușteni. Anul care trecuse fusese unul complicat. Afacerea tatălui se-ndrepta spre faliment, mama avusese probleme de sănătate, astfel că absentase de la muncă o perioadă lungă, banii erau puțini și, colac peste pupăză, mai murise și bunicul. Asta nu-nsemna însă că tradiția avea să se rupă. Ci doar că biletele pentru excursia la munte au fost cumpărate mai târziu. Ceea ce se traducea în faptul că nu mai găsiseră locuri de cazare nici la Sinaia, nici la Bușteni, nici măcar la Predeal sau la Bran. Anul acela, deci, urmau să facă revelionul la Azuga, într-o vilă de câteva margarete, construită în cine știe ce an de mult uitat, cu o sufragerie întinsă ca un vagon și șase camere la etaj, la care se putea ajunge urcând scările de afară și urmând culoarul exterior. Dormitoarele erau înșirate unele după altele și ușile lor făceau înconjurul vilei. Tatăl copilului bombănea pentru că în fiecare seară, odată petrecerea încheiată, cele șase familii erau obligate să iasă în frig, să urce scara ce ducea la etaj și să meargă pe culoarul exterior dârdâind, bâjbâind pe semi-întuneric în încercarea de a zări numărul camerei. Și pe acesta îl mai supăra și faptul că, deși familia lui era cea mai numeroasă, cu soția, cei doi copii și un câine, camera lui se găsea fix la mijlocul culoarului exterior, astfel că indiferent dacă o lua în stânga sau în dreapta după ce urca scările, avea cea mai lungă distanță de parcurs până la ea. Așa se nimerise.
Vila avea și anumite avantaje. Din salonul lung ca un vagon se putea intra într-o bucătărie încălzită de o sobă pe lemne, iar de aici, într-o cameră separată unde trona o veche masă de biliard, cu suprafața zgâriată și strâmbă. Dar biliardul era un joc tare la modă pe-atunci și barurile în care se practica acest sport cereau prețuri mari pentru doar o oră de țăcănit bilele cu tacul. Plus că prindeai loc greu la masă. Deci toți cei șase bărbați, plus copiii lor, erau încântați că puteau încinge partide fără sfârșit în camera aceea îngustă cu tavanul prea jos și pereții prea aproape de masă, cu toate că uneori pentru a lovi bilele erau nevoiți să facă mișcări de contorsioniști încercând să se poziționeze. Femeile roboteau în bucătărie cât era ziua de lungă, pregătind masa de revelion, în timp ce bărbații stăteau de dimineață până seara la biliard, beau bere și whisky și fumau țigări ieftine care împuțeau camera și o copleșeau, fără să vorbească între ei, lăsând ca liniștea să fie umplută doar de un casetofon vechi care cânta mereu aceleași cântece. Până se lăsa noaptea, atunci când venea vremea să facă grătarul, încălzindu-se cu țuică fiartă și vin fiert, afară nu ieșeau decât pe rând, când fiecare trebuia să urce la etaj și să aducă o nouă ladă de bere. Căci ăsta era avantajul, totuși, de a avea acel culoar exterior lung, faptul că el funcționa ca un frigider fără sfârșit. Acolo erau înșirate berile și sticlele de whisky și vin, cârnații, jumările, salata Boeuf, sarmalele, salamurile, cepele, ouăle, aperitivele, măslinele și toate celelalte nimicuri care urmau să le umple tuturor burțile și care erau aranjate în caserole de plastic, unele peste altele, în spațiile dintre camere.
Nu erau la Sinaia sau Bușteni, nici la Predeal sau Bran, în vreuna din vilele lor preferate, dar asta nu-nsemna că nu se puteau simți bine. Iar acel revelion nu părea nici mai plictisitor, nici mai animat decât celelalte. Aceleași distracții, aceleași discuții, aceleași obiceiuri, aceeași carne, aceeași băutură, aceleași țigări făceau ca timpul să treacă fix la fel ca în toate celelalte excursii la munte. Între adulți se bea mult și se fuma din greu, iar copiii își găseau de joacă cu ce nimereau și ieșeau la zăpadă, se băteau cu bulgări și se dădeau cu sania, beau Coca-Cola și mâncau dulciuri înainte de mese, nu-i trimitea nimeni la culcare, căci nimeni n-avea chef să stea cu ei până adormeau, așa că bieții puștani și bietele puștoaice se lungeau cu ochii mici pe canapelele din marea sufragerie, așteptând momentul în care se dădea semnalul și întregul grup pleca încolonat la somn. Prima seară, cea de 30 decembrie, era întotdeauna cea mai lungă și cea mai vie. Ca și în ceilalți ani, familiile ajunseseră la vilă pe la ora prânzului și, după ce despachetaseră, se puseseră pe mâncat și pe băut, cu aviditatea celor care vor să lungească orele până când ziua se face noapte, iar noaptea dimineață și ei sunt tot acolo, căci sunt tineri, nu? încă mai sunt tineri chiar dacă au început copiii să crească, iată, băiatul care și-a pierdut bunicul are deja nouă ani, ceea ce-nseamnă că frate-su are 13, iar fiica nașei 14 și cea a vecinilor 12, băiatul unchiului are 10, dar se-nțeleg cu toții, căci sunt copii, nu? încă mai sunt copii chiar dacă au început să le mijească mustățile și părul pubian, chiar dacă subsuoara nu le mai miroase acum a caramel și a vanilie, chiar dacă nu vor mai fi copii în curând, cum nici părinții lor nu vor rămâne tineri o veșnicie.
Și pentru că stătuseră toți, chiar și mama copilului, fiica bunicului decedat, până la răsărit în prima zi a excursiei, revelionul avea să se termine pentru unii dintre ei, mai ales pentru mama copilului de nouă ani, fiica bunicului decedat, mai devreme. Ea se retrăsese în camera ei înainte ca anul să se schimbe, dormind un somn agitat, tulburat de sunetele nopții și de tristețea pierderii părintelui, căci suferea, suferea cu adevărat pentru moartea bunicului copilului de nouă ani, cu toate că nu spunea nimănui despre asta și, în fața tuturor, era fix la fel ca înainte, așa cum și tatăl copilului se purta ca și cum afacerea lui nu urma să dea faliment, dar și vecinul dădea impresia că vecina nu era bolnavă de diabet, nașul nu arăta că ficatul îi obosise și că inima îi slăbise, unchiul se-mbrăca cu aceleași haine chiar dacă pierduse vreo zece kilograme, finul tăcea așa cum tăcea el mereu, în timp ce prietenul din copilărie vorbea despre orice altceva în afară de lunile pe care le petrecuse în pușcărie la începutul anului ce urma să se-ncheie. Și d-aia nimeni n-o luase în seamă pe mama copilului de nouă ani atunci când aceasta spusese, în dimineața de pe 1 ianuarie, cu aerul unei bârfe aruncate la întâmplare la cafea, că în podul vilei, deasupra camerei în care dormea, plânsese toată noaptea un copil. Orice putea tulbura starea de fapt, inerția și amorțeala care îi domina pe acești oameni, era trecut cu vederea, ca și cum, dacă n-ar fi discutat despre acel ceva dubios, el ar fi încetat să existe.
Era ultima seară la Azuga, ultima noapte la acea vilă, iar acele familii de oameni încă tineri începuseră să obosească după două zile și două nopți cu somn puțin, dar multă băutură, multe țigări și chiar și mai multă mâncare. Resturile rămase zăceau fără să mai îmbie pe nimeni în eternele caserole, iar nimeni nu se mai așeza la masă, se mânca din picioare, mai ales bucăți de cârnați reci și sandvișuri cu câte o felie de salam tăiată aiurea și una de cașcaval aruncată deasupra. Copilul de nouă ani văzuse caserola cu măsline la baza unui turn de caserole, iar măslinele erau neatinse, căci doar lui îi mai plăceau, lui și mamei sale, dar ea nici nu voia să le mai vadă, îi aminteau prea mult de tatăl ei, așa că și copilul le ignora, nu-și dorea s-o facă să sufere și, în plus, ar fi fost prea dificil să dea caserolă cu caserolă la o parte ca să ajungă la prima din grămadă. Era ultima seară și toți se retrăseseră devreme în camere, toți în același timp, înainte de miezul nopții, cu acea sfârșeală a corpului care nu mai e capabil să urmeze energia minții încă destul de treze. Din celelalte dormitoare se mai auzeau șoapte sau pagini date la vreo carte, dar curând se lăsase totuși liniștea peste tot și luminile se stinseseră și ele.
Copilul de nouă ani stătea parcă de veghe și privea cum câinele familiei dormea liniștit, netulburat nici de moarte, nici de viață. Credea, și poate avea dreptate, că era singurul treaz din întreaga vilă. Nu se mai gândea la nimic atunci când a auzit primele sunete, scârțâitul pașilor unui om gras și plictisit peste stinghiile șubrede din podul de deasupra. A privit spre tavan și apoi și-a mutat ochii către câine, dar câinele sforăia în continuare ca și cum vigilența i-ar fi fost adormită și ea. Pașii grei continuau să înconjoare vila pe deasupra camerelor, căci la un moment dat sunetul se-ndepărta doar ca să se apropie din nou, mai tare, mai tare, mai tare, de parcă ar fi urmat să se prăbușească mansarda cu totul chiar în capul copilului de nouă ani. Copilul nu voia să-și trezească părinții, își imagina că totul se petrecea doar în capul lui. Din pat, de unde se adăpostea sub plapumă de necunoscutele zgomote, a zărit-o pe mama lui cu ochii deschiși, înțepeniți, ascultând și ea înfricoșată la traseul pe care omul gras și plictisit îl urma în pod. Când uriașul din mansardă a izbucnit într-un plâns ca de bebeluș, tatăl copilului a sărit ca ars din pat, în timp ce lângă el, fiul său cel mare a început să-și roadă unghiile, încercând să-și oprească lacrimile. Din pod s-au auzit apoi strigăte înăbușite, ca niște gângureli ale unui copilaș pe jumătate adormit, astfel că fiecare a înțeles acele jumătăți de cuvinte diferit: copilul de nouă ani a crezut că îi e spus numele, mama, ca orice mamă, a ascultat cele două silabe universale, ma-ma, ma-ma, repetându-se în buclă, tatălui i s-a părut că ghicește prenumele fiului său cel mare, fratele copilului de nouă ani a avut senzația că potaia a început să scheaune, iar câinele a continuat să doarmă liniștit fără să audă nimic.
Deodată s-a auzit un zgomot puternic, ca și cum un corp sau o bilă de lemn s-ar fi rostogolit din pod și ar fi aterizat cu o bufnitură în fața ușii dormitorului. Tatăl a dat buzna pe culoarul exterior, unde toți bărbații de pe acea parte a vilei au ieșit în același timp, mânați de același sunet greu de identificat sau de descris. S-au uitat o clipă nedumeriți unii la alții, pe urmă unul dintre ei, poate finul, care a fost destul de absent în întreaga poveste, așa cum a fost și pe parcursul revelionului, a zărit cu coada ochiului o umbră care doar ce dădea colțul spre partea cealaltă a vilei. Au luat-o cu toții la goană după ea, însă, când au cotit, mai să dea nas în nas cu ceilalți bărbați care văzuseră și ei o umbră pornind-o în direcția opusă. Au cercetat zona încă vreun sfert de oră, au coborât pe scări și au verificat ușa de la parter, cea care dădea spre uriașa sufragerie, ușa era închisă, așa că au hotărât că probabil prin pod se ascundeau ceva șobolani sau pisici înfometate, ce simțiseră miros de mâncare venind de la caserole. Iar cum ei fuseseră atenți și rapizi, bietele animale o luaseră la fugă sau chiar săriseră peste balustradă, de la etaj. S-au întors toți în camere și au dormit liniștiți, fără ca cineva să mai audă vreun sunet ciudat pe timpul nopții.
Și nici după n-au mai vorbit prea mult despre cele întâmplate. Doar dimineață, atunci când au văzut că, deși cele mai multe caserole erau neatinse, în prima de la baza turnului de plastic, cea cu măslinele, mai rămăseseră doar sâmburii, supți și ei de toată pulpa zemoasă, și-au spus „ciudat”, mai ales că celelalte erau suite unele peste altele exact în ordinea în care fuseseră lăsate peste noapte. Dar cam atât. În rest, și-au urat cele bune pentru anul ce tocmai începuse, s-au suit în mașini și au plecat la casele lor, cu concluzia că fusese „o petrecere pe cinste”, cu toate că nu fusese nici mai bună, nici mai rea decât în alți ani.
Și dintre toți, copilul de nouă ani era singurul care știa cu adevărat că asistase la ceva fantastic.
