Ieri m-am întâlnit cu Sfântul Petru. L-am recunoscut imediat, mi-a făcut cu ochiul, am vrut sa mă strecor ușor pe lângă el, m-a prins de braț și mi-a cerut un foc.

-Nu mai fumez de mult, i-am răspuns.

-Crezi ca asta-i o realizare? Tot la mine vei ajunge.

 Am vrut să-i arunc o vorbă de ocară, nu-mi place când cineva mi se bagă în suflet, n-am avut timp sa deschid gura, a vorbit din nou.

-Dumnezeu te-a adus pe lume, eu sunt trimisul lui, mie îmi dai socoteală.

-Nu el m-a adus.

-Dacă nu el, atunci cine?

 E adevărat că uneori simt o bucurie atât de vie că exist, încât mă întreb dacă nu începusem să-mi doresc a exista încă de pe când nu existam. Așa că poate moșul avea dreptate.

-Și? am replicat obraznic.

-Și atunci hai să bem ceva.

 Știam un bar la două străzi, am mers în tăcere, el a butonat neîncetat la telefon, ne-am așezat la tejghea, erau trei scaune libere, în dreapta stătea cu ochii într-o tabletă o femeie tânără, blondă, avea trăsături șterse, îmbrăcată cu o rochie largă, portocalie.

 Eu mi-am luat o bere, el un coniac mare, a văzut semnul cu fumatul interzis, a tras o înjurătură tare, blonda trăgea cu sete dintr-o țigară electronică, din boxe urla Mick ceva despre satisfacții, toată lumea de la mese privea în telefon, o rază de soare se scurgea printre mine și Sf. Petru, am apucat-o strâns cu mâna dreaptă, m-am legănat de ea, deja nu mai atingeam pământul, începeam să mă înalț, în fața mea se deschidea cerul, era și el trist, trebuia repopulat demult cu speranțe. Apoi o mie de raze luminoase s-au încrucișat și am simțit cum mi s-au înnodat pe inimă, ca o încâlceală a legilor firii.

 Mă simțeam ca un stăpân, plutind pe deasupra haosului, stăpânind și haosul și porțile de sub picioarele mele, care duc spre haos. Dar n-am stat mult așa, poate cinci minute, m-am trezit pe scaunul meu, la fel cum apa face un ocol, se evaporă în rază, apoi se adună în ploaie.

  Am rotit privirea, nimeni nu-mi luase seama, totul trecuse neobservat, Petru îi șoptea ceva blondei în timp ce-o pipăia, din boxe urla Mick ceva despre aceleași satisfacții, m-am ridicat și am ieșit.

  La colțul străzii, m-a strigat cineva, m-am întors, era Dumnezeu.

-N-ai cumva un foc?

I-am făcut semn cu degetul să tacă, l-am luat de mână și, în tăcere, o tăcere grăbită, am traversat strada, intrând apoi în barul de pe colț, alt bar, la fiecare colț de stradă e câte un bar. Acolo, viața parcă intrase într-un provizorat. Un fum de țigară, alb și păstos, plutea deasupra acordurilor de trompetă înmugurite brusc în aer, ca o pată de lumină dintr-o zi curată, iar eu mă simțeam cumva iubit de sentimentul unei mari erori. Cred că îl purtam în suflet de câteva minute.

-Tu m-ai adus pe lume?  l-am întrebat brusc.

M-a privit două secunde, apoi a întors privirea. Nu mi-a răspuns.

-Am să rămân aici o vreme, vreau să mă fac praf, adu-mi un scotch mare, i-a vorbit barmanului, ca într-un ritual de căutare grabnică a luminii. S-a întors cu spatele la mine, probabil dorind să rămână singur și nesuportând prin preajmă vreun detaliu despre creație și alte povești asemănătoare.

  M-am ridicat și am plecat imediat, la colțul străzii m-a strigat cineva, m-am întors, era Sfântul Petru.

-N-ai cumva un foc?

Dacă-mi lipsea ceva în acel moment, acel ceva nu putea fi decât putința de a apăsa clapele unui pian în acordurile lui Mick.