A ocupat spațiul.

Își aduce aminte de începutul acestei acțiuni. Toată vara a suprasolicitat chatboturile AI și a interogat în neștire magazinele online. De multe ori acestea ajunseseră să verifice dacă e om și nu cine știe ce aplicație obsedată. În final, a cumpărat un laptop cam prostuț și suspect de ieftin, la mâna a doua. Și parcă nu era suficient. Acum, cu două laptopuri — unul mai nou și mai mare și unul mai vechi — plus un PC, parcă și-ar mai fi luat unul, mai mic decât ultimul, dar la fel de capabil ca primul. S-a rușinat. „Ce naiba? Era adult sau un copil care își tot schimbă jucăriile?”

Vara târzie l-a îndemnat să scrie din balcon. Lumina blândă era filtrată de frunzele aproape uscate, zgomotul străzii era estompat, dar oferea un fundal sonor diferit de tăcerea mormântală din restul apartamentului. Suporta chiar și înjurăturile vecinului de la parter. Acesta își certa tatăl apelându-l cu expresia „măi băiatule”. Ticul ăsta verbal ajunsese să-l bântuie; îl folosea din ce în ce mai des în gândurile lui: „măi  băiatule, ți-ai neglijat consoarta” sau, mai des, „măi băiatule, astăzi nu ai scris nimic, a trecut ziua degeaba”.

Au fost în concediu la mare. Soția ignorată și-a luat mama în vacanță. El a acceptat; se simțea mai puțin vinovat s-o lase singură, convins că va scrie marele roman, în adierea brizei și cu nisipul sub tălpi. Nu a ajuns la plajă, s-a oprit în grădina de vară; avea o masă favorită. Pericol! Într-o zi masa era ocupată și simțea că toată scriitura, tot workflow-ul lui depindeau de poziționarea în acel spațiu.

– Stați mult aici? l-a întrebat pe bărbatul care consuma o halbă.

Acesta i-a răspuns mirat. S-a uitat în jur: erau zeci de mese libere printre copaci.

– Până o termin pe aceasta sau poate și pe următoarea.

S-a așezat la o masă vecină, mormăia și trăgea cu ochiul spre locul favorit.

Bărbatul a băut exasperat ultima înghițitură de bere.

– Poftiți, i-a transmis printre dinți.

Au trecut concediul și vara. În bucătărie avea aceeași lumină bună ca pe balcon. Asta îl îmbia la scris, în primul rând. O încăpere luminoasă și goală era perfectă. Camerele însă nu erau așa. În dormitorul lui era destul de incomod, nu avea sprijin pentru spate, deși perioada răsăritului, în care soarele se strecura printre clădirile din jur, era una specială. În dormitorul ei nu intra: era ca un sanctuar pe care nu voia să-l întineze.

În rest, putea să înceapă în parc, la cafenele, inclusiv la Mac. Orașul nu era plin de tineri nomazi digitali ca Bucureștiul; majoritatea localnicilor tolerau filfizonii cu laptopurile pe mese.

A ocupat timpul.

În acest caz impactul față de ceilalți era mult mai acut. Soția pleca la serviciu, el hălăduia sau moțăia pe canapea. După-amiaza bea o cafea și își continua munca până la sfârșitul serii. Mânca frugal, după ce mai devreme se înfundase cu fast-food-uri. Soția îl studia cu atenție, contrariată de contrastul dintre aspectul lui voluminos, spre diform, și cantitățile infime pe care le îngurgita în prezența ei. Nici atunci când se uitau împreună la știri sau la vreun film nu era total angajat. Fie căuta ceva pe telefon, fie îi împărtășea un gând fugar laptopului.

Noaptea avea insomnii crunte. Făcea planuri de slăbire, respira cu efort și zgomot, simțea că aerul i se oprește undeva în gât, ca un bol de mâncare nemestecată. În beznă scria puțin: era prea multă panică pentru a dezvolta ceva frumos pentru publicul său. Nu voia să-l împovăreze cu gândire negativă, cu resemnare și compromis. A încercat să compună, dar i-a ieșit doar transcrierea unor coșmaruri, care ar fi zdruncinat și cea mai insensibilă persoană. „Asta nu vinde și nu te face faimos”, a gândit, în timp ce lua cealaltă jumătate din pastila de somn.

În concluzie, cel mai bun timp era când era împreună cu nevasta. O simțea oarecum alături, o muză indirectă, adiacentă, iradiantă, care îi transmitea confortul necesar pentru scris.

I-a eliberat sufletul!

Sufletul ei a zăcut prea mult pe marginea acestei prăpăstii. „Nu mai mănâncă, nu-i mai spăl, nu-l mai gâdil, nu-l mai simt.” A găsit pe altcineva căruia să-i gătească, să îi ofere spațiul și timpul ei. Orgolios, el a ales să se mute.

După multe căutări și-a găsit cămăruța perfectă. Cu balcon și grădină, la parter. „Mai băiatule”, își spunea, „aici e de mine.” Scrisul continua netulburat, fișierul se umfla și se deschidea din ce în ce mai greu. Soția, spațiul și timpul lor deveniseră niște idei abstracte, care îl bântuiau din când în când. Și atunci plângea în hohote și își băga capul sub dușul rece, ca într-o operație fără anestezie.

A terminat romanul. L-a trimis concomitent la mai multe edituri. A citit primul răspuns: „Volumul poate fi publicat, însă din finanțarea dumneavoastră. Cartea va avea aproximativ 500 de pagini și va costa… Vor fi 150 de exemplare.” Citea împietrit, ochii îi deveniseră o oglindă fisurată, mâinile îi atârnau ca niște tentacule inerte. A trimis răspunsul: „Am plătit deja cu spațiu, timp, soție…”