Ploua cu găleata, fiecare picătură năștea o explozie de picături care nășteau la rândul lor alte și alte explozii, la fel era și când puneam zahăr în cana de cacao, cubulețul sfâșia pielea băuturii într-o răbufnire de stropi și murea încet, era pe vremea când nu se găsea nici zahăr și nici cacao, cel mai iubit fiu al poporului ținea totul pentru el, mi-l închipuiam ca pe un căpcăun cu șapte guri în care mame eroine îndesau mâncare cu lopata în timp ce noi ceilalți, fiii mai puțin iubiți ai poporului, ne uitam lung și înghițeam în sec. Cel puțin noi ăștia din orașele mici n-aveam de nici unele, în orașele mari lumea se mai descurca, în Constanța îl aveau pe Popeye, oamenii se duceau pe câmp la cules, tot ce culegeau încărcau la el în tractor, Popeye le lua lăzile și le dădea la schimb cacao și zahăr cubic, alune în vid și biscuiți cu cremă, mătușă-mea nu avea copii, așa că în fiecare vară mergeam cu maică-mea la ea să ne dea bunătăți, în fiecare vară speram să văd marea; uneori o vedeam câteva ore, alteori nici atât, maică-mea nu se îndura să lenevească pe plajă în timp ce soră-sa își rupea spinarea muncind.

Abia ajunseserăm, în prima zi nici nu se punea problema să te duci la mare, în prima zi desfăceai bagaje și împărțeai cadouri, cadoul putea fi orice, un borcan cu zacuscă sau o vază de porțelan, un pachet de Kent sau o eșarfă verde de la Romarta, mătușă-mii îi stătea bine cu verde, cu toate astea nu purta niciodată eșarfele, le împăturea și le punea bine în șifonier, teancul de eșarfe creștea în fiecare an, îmi plăcea să le scot de acolo, să le întind pe covor și să mă uit la marea tăcută formată din dreptunghiuri verzui de pânză, unele erau mai grosolane, altele mai fine, cea mai frumoasă era una de mătase, o așezam deasupra celorlalte, pe margini avea stropi albi ca spuma valurilor, puneam un picior pe ea, închideam ochii, simțeam apa rece cuprinzându-mi glezna, mirosea a nisip și a alge putrede, băgam și celălalt picior, un val mă uda până la genunchi, făceam un pas, apoi încă unul și încă unul, apa îmi ajungea la șold, intram cu totul în mare, valurile crescuseră, le spărgeam cu capul, cu mâinile, îmi ardea limba de la sare, mi se înroșiseră ochii și mă ustura nasul.

Am auzit niște bubuituri, era apa care se izbea de stânci sau o minge bătută afară, se însera și copiii terminaseră treaba, pe vremea aia toată lumea muncea, copiii ajutau și ei cum puteau, de-a doua zi urma să muncesc și eu, dar astăzi mă lăsaseră în pace, avusesem timp să mă joc cu eșarfele, să-mi iau rochia și sandalele noi, să-mi pun o agrafă în păr și să ies pe stradă. Strada nu era asfaltată, nu avea nici trotuare și nici treceri de pietoni, nici nu era nevoie de așa ceva, până de curând strada făcuse parte dintr-un sat și se numise uliță, de vreo câteva luni făcea parte din orașul Constanța și se numea fundătură, Fundătura Drâmbei, numele era urât și strada era urâtă, înecată în praf și răscolită de picioarele goale ale unor copii murdari, pe unii dintre ei ar fi trebuit să-i știu de anul trecut, dar uite că nu-i mai știam, erau arși de soare și netunși, țipau ascuțit și fugeau după o minge dezumflată, am pășit pe uliță, praful mi-a învăluit parșiv picioarele, mi-a sufocat sandalele, mi-a urcat spre glezne și genunchi, m-am dus spre copii, copiii nici nu m-au băgat în seamă, au continuat să alerge după zdreanța aia de minge de parcă aș fi fost invizibilă, o fetiță a scos limba la mine, avea dinți ascuțiți și arăta ca o maimuță, nu-mi puteam lua ochii de la rânjetul ei, m-am dat un pas înapoi, lângă gard era o bancă, am pipăit-o cu vârful degetelor și m-am așezat pe ea.

Mă uitam în tăcere la jocul copiilor, deodată s-a auzit un scârțâit de balama, un bătrân stafidit a ieșit încet dintr-o curte și s-a așezat lângă mine, l-am salutat dar nu mi-a răspuns, poate chiar devenisem invizibilă, ba nu, un băiat cu ochii verzi a lăsat mingea și-a venit spre bancă zâmbind, i-am zâmbit și eu, dar el nu la mine, el la bătrân zâmbea!, bătrânul molfăia o pipă puturoasă și-și mângâia mustața, băiatul scotea din când în când din buzunar o cutie de chibrituri, trăgea un băț pe catran și-i aprindea pipa, moșul pufăia de două ori și rămânea cu privirea pierdută în zare, ulița avea case doar pe o parte, pe cealaltă parte se întindea câmpul, o bucată nesfârșită de pământ copleșită de bălării uscate și de singurătate. Băiatul căsca gura la copiii care se jucau cu mingea, bătrânul se uita la câmpia înnegrită de soare, după o vreme băiatul a spus ceva într-o limbă neînțeleasă de mine, bătrânul a râs și i-a răspuns tot la fel de neînțeles, băiatul a zâmbit, mingea leșinată a puștilor a căzut lângă picioarele mele, am tresărit și m-am ferit de parcă aș fi putut să iau cine știe ce boală de la bucata aia scârboasă de cauciuc, băiatul le-a aruncat copiilor mingea înapoi, a zâmbit și i-a spus bătrânului ceva pe limba lor, dar bătrânul nu i-a mai răspuns, adormise. Băiatul i-a luat pipa, i-a pus-o pe bancă și s-a dus din nou la joacă. După o vreme bătrânul s-a trezit și a plecat încetișor. Atunci am văzut că mâna dreaptă îi atârna din umăr moale ca o buruiană ofilită. Își uitase pipa pe bancă, am luat-o cu două degete, era lipicioasă și neagră de jeg, băiatul cu ochi verzi mi-a smuls-o din mână și a tulit-o după moș. Abia atunci am observat că se întunecase de-a binelea.

A doua zi nu se cădea să mergem la mare, aveam de cules vinete la colectiv, cel mai iubit fiu al poporului confiscase pământurile oamenilor și le unise într-o parcelă comună, oamenii mergeau la muncă pe fostele lor terenuri, tot ce se producea la colectiv se trimitea la centru, de acolo se încărcau lopețile care hrăneau cele șapte guri ale căpcăunului, deși munceau din greu, oamenii nu aveau voie să ia nimic acasă, dar cu toate astea lumea se mai descurca.

Mătușă-mea mi-a dat o pereche de mănuși de lână, cozile vinetelor aveau țepi care te pișcau până-n inimă, mi-a dat și-un cuțit, trebuia să țin vânăta, să-i tai codița, să pun ușurel vânăta în ladă; simplu: cu stânga țin – cu dreapta tai – pe urmă pun în ladă, țin-tai-pun, țin-tai-pun, așa o fi fost, dar la mine n-a mers, am ochit o vânătă grasă, neagră ca noaptea, era lucioasă și scotea un sunet înfundat dacă o ciocăneai cu degetul, am făcut exact ca în instrucțiuni, dar nemernica n-a vrut neam să se taie, am apăsat cu cuțitul, la început mai încet, apoi mai tare, din ce în ce mai tare, m-am enervat și-am strâns-o cu toată puterea, vânăta s-a zborșit la mine și și-a revărsat miezul buretos de jur împrejur.

Maică-mea și mătușă-mea lucrau la vreo câțiva metri în fața mea, țineau-tăiau-puneau, uitaseră că mai eram și eu pe acolo, băiatul cu ochi verzi muncea pe rândul de lângă noi, a văzut vânăta storcită și a venit la mine, aflasem de la mătușă-mea că-l chema Serhat, că era turc după mamă, dar rămăsese numai cu taică-su, de fapt nici cu taică-su nu chiar rămăsese, taică-su muncea la șantierul naval, pleca dimineața și venea seara, Serhat stătea mai mult cu moșul Ayan, se înțelegeau bine, vorbeau aceeași limbă, o limbă răgușită, neînțeleasă de nimeni. Serhat a vorbit cu mine în română, mi-a luat mâna stângă și mi-a așezat-o pe vânătă, și-a trecut dreapta peste spatele meu, mi-a potrivit cuțitul pe codița vinetei, și-a pus mâna pe mâna mea, a apăsat ușor, i-am simțit respirația în ureche, i-am simțit fruntea pe coada mea împletită, vânăta s-a tăiat ca prin minune, aș fi vrut să-mi arate încă o dată și încă o dată și tot așa până s-ar fi lăsat întunericul, până când peste câmp ar fi zburat fluturi moi și vorbe de neînțeles. M-am întors spre el. Avea cei mai verzi ochi din lume; mai verzi ca eșarfele mătușă-mii, mai verzi ca marea. Am văzut valurile lovindu-se de mal, am auzit pescărușii, am simțit scoicile trosnindu-mi sub tălpi; am făcut un pas, apa mi-a cuprins glezna, mirosea a nisip și a alge putrede, un val m-a udat până la genunchi, am mai făcut un pas, am intrat cu totul în mare, valurile crescuseră, le spărgeam cu capul, cu mâinile, îmi crăpaseră buzele de la sare, mi se înroșiseră ochii, mă ustura nasul, mă ustura mâna, țepii de la vinete mă pișcaseră până-n inimă, tăiasem vânătă după vânătă fără să mă gândesc la nimic și mai ales fără să mă gândesc la el, nu îndrăzneam să-i spun pe nume nici măcar în gând, avea un nume care se tace sau cel mult se șoptește, un nume venit de departe, de unde oamenii vorbesc limbi de neînțeles, își poartă marea în ochi și viața în palme.

Sigur avea o viață aspră, că doar în ea își zdrelise palmele în halul ăla, le simțisem rănile chiar și prin mănușile de lână, dintr-o dată mănușile mi s-au părut un moft, mi s-a făcut rușine, le-am scos și le-am pus într-una dintre lăzi, mă dureau degetele, mă durea spatele, era un soare ca un blestem, o căldură care-ți usca ochii și sufletul, bătrânul Ayan tăia cu stânga în timp ce dreapta i se clătina inutilă pe lângă corp, deodată a început să se clatine cu totul, a căzut în genunchi, Serhat a țipat și s-a repezit la el, un bărbat l-a cărat sub o copertină de cârpă, Serhat i-a adus apă, i-a dat să bea, l-a spălat pe față. Au mâncat împreună pâine cu brânză, au vorbit pe limba lor, la un moment dat bătrânul a început să râdă în hohote, Serhat a zâmbit, și-a scos chibriturile și i-a aprins pipa.

Mai umplusem o ladă, vedeam negru și-mi tremurau mâinile, țepii de la vinete îmi intraseră pe sub piele și mă bântuiau – un țep, doi, trei, o mie, un milion – mi se uneau în vene și-n carne, se lipeau și formau o țepușă oribilă care mă secera la fiecare mișcare, la fiecare respirație, mă sfâșia când voiam să mă aplec, îmi rupea spatele în două, am încercat să ridic lada, lada era grea și degetele mele – moarte, de nicăieri a apărut Marinică, Marinică era paznicul colectivului, dar mai ales al sticlei pe care o strângea la piept, s-a oprit lângă mine, a rânjit bălos și și-a lăsat capul pe spate să ia un gât de țuică. Sticla era goală. Odată s-a încruntat Marinică, a dat cu sticla de pământ și-a început să urle, cine mai eram și eu, de unde venisem și ce căutam acolo, ce culesesem eu era gunoi, noi toți culeseserăm gunoi, trebuia să culegem vinete crude, mov deschis, astea negre se stricau până la centru și era vai de capul nostru, Ayan a râs de undeva din spatele lui, Marinică s-a înfuriat și mai tare, a spus că una-două îl cheamă pe Pușcaciu și-o să ne treacă cheful de râs, un bărbat i-a întins o sticlă plină, Marinică i-a smuls-o din mână, și-a lăsat capul pe spate, a tras un gât de țuică și-a plecat cu sticla la piept, înjurând.

Mătușă-mea umpluse o ladă cu vinete mov deschis, m-am dus cu ea la chioșcul de colectare, noi toți culeseserăm numai vinete negre-negre și le țineam pe lângă noi, la chioșc erau doar vreo câteva lăzi cu vinete mov deschis, n-am înțeles nimic, dar n-am întrebat, era pe vremea când se întreba puțin și nu se răspundea deloc, s-a auzit un bârâit, mătușă-mea a tresărit, a lăsat lada jos și-a început să strige: Popeye! Vine Popeye! oamenii s-au ridicat, au apucat fiecare câte o ladă cu vinete și-au pornit în grabă spre tractorul care înainta învăluit într-un nor de praf. Serhat căra o ladă împreună cu Ayan, se grăbeau cât puteau, dar rămăseseră ultimii, iar mâna dreaptă a moșului se legăna mai tare ca oricând.

Tractorul s-a oprit. S-a deschis ușa. În cadrul ei ruginit a apărut un tovarăș în uniformă de armată. Avea o pușcă lungă și-un rânjet sinistru. Lumea a încremenit. Tovarășul a ridicat pușca. Oamenii au aruncat lăzile și-au luat-o la fugă. Nimeni nu scotea o vorbă, fugeau cu o disperare pe care n-o mai văzusem, călcau în picioare vinetele la care munciseră toată ziua, zdrobeau tufele, zdrobeau lăzile, se zdrobeau unii pe alții. Am fugit și eu odată cu ei, am fugit fără să știu de ce și mai ales unde, am trecut de Serhat și Ayan, rămăseseră iar ultimii, Serhat îl trăgea pe bătrân de mâna zdravănă, cealaltă îi flutura în spate ca un steag alb, am auzit o bubuitură cumplită, ori se despicase pământul, ori îmi pleznise capul, lumea s-a aruncat pe jos, m-am aruncat și eu, m-am băgat adânc sub tufele de vinete, îmi țiuiau urechile și vedeam negru, s-a mai auzit o bubuitură, apoi încă una și încă una, sunt alice, l-am auzit pe Serhat spunând în română, nu știam ce sunt alicele, m-am întors spre el, se urcase pe spatele lui Ayan, îl acoperise cu corpul lui, Ayan se chinuia din toate puterile să se ridice, se zvârcolea și se răsucea, scuipa cu ciudă și striga ceva în limba lui neînțeleasă. Serhat îi răspundea încet, cu ochii întunecați și dinții strânși, era prima oară când îi vorbea fără să zâmbească. S-au mai auzit câteva împușcături, apoi s-a auzit tractorul bârâind și îndepărtându-se. Pe urmă nu s-a mai auzit nimic.

Oamenii au început să răsară dintre tufele de vinete. Serhat l-a ajutat pe Ayan să se ridice, i-a scuturat cămașa, i-a aprins pipa și i-a spus ceva zâmbind. Ayan a pufăit de două ori, a râs, s-a sprijinit de umărul lui Serhat ca de o cârjă și-au pornit spre casă.

Se făcuse dimineață, bagajele erau gata. Aveam tren la 11. Se terminase vacanța la mare, se terminase după două zile, fără să fi văzut valurile, fără să fi simțit mirosul de alge. Ploua cu găleata, Fundătura Drâmbei se transformase într-o cacao diluată, ce bine ar fi fost dacă apa mocirloasă de pe uliță ar fi fost cacao – aș fi strâns-o și aș fi avut ce să beau în fiecare dimineață – oricum anul ăla puteam să-mi iau gândul de la un asemenea lux; în loc să vină Popeye să ia vinetele și să le dea oamenilor cacao și zahăr cubic, alune în vid și biscuiți cu cremă, venise Pușcaciu. Poate îl chemase Marinică, poate venise singur, nu știa nimeni. Dar ce se știa sigur era că Pușcaciu urma să înceapă ancheta, să vadă cine-a încercat să ia mâncarea de la gura celui mai iubit fiu al poporului. Eu și mama trebuia să plecăm cât puteam de repede, Pușcaciu nu glumea, Pușcaciu îi nenorocise pe toți pe care-i prinsese. Pe Ayan îl prinsese acum câțiva ani, furase o piersică din fosta lui grădină, dar grădina nu mai era demult a lui, grădina era a poporului, iar cine fura de la popor trebuia să plătească. Ayan stătuse ani de zile la închisoare, plătise totul. Ieșise bătrân, cu o mână moartă și cu mințile amestecate. Încurca zile și luni, nume și oameni. Numai pe Pușcaciu nu-l încurca. Pe el nu-l uitase. Nici româna n-o uitase, dar îi aducea aminte de el, așa că n-o mai vorbea. Vorbea doar tătărăște, limba copilăriei lui și limba în care vorbise zilnic prin peretele închisorii cu o turcoaică. Nu știa de ce era turcoaica la închisoare, nu înțelegea nicio vorbă din ce-i spunea. Dar a înțeles totul când a văzut-o pentru ultima oară, târâtă de Pușcaciu pe holurile întunecate. Turcoaica i-a spus ceva pe limba ei și-a zâmbit. A fost cel mai frumos zâmbet pe care-l văzuse în viața lui. Și pe care după o vreme, avea să-l vadă zilnic pe fața unui puști cu ochi verzi și chibrituri în buzunarele de la pantaloni.