Nopțile de vară par eterne. Greierii bombăne întruna, din grădină mai sare câte-o broască și tot așa. Greieri, greieri, greieri și broaște și în rest nimic. Vântul, câmpia și țipetele unui muribund, iar spre dimineață râsul morții, adus de șacali. Ți-e și scârbă să trăiești.
Adormi.
La ușa visului, te-așteaptă rudele. Vezi că, în noaptea asta, babele poartă doliu. N-ai pe unde să fugi. Târșâi papucii de ciment și, cu ochii pe sicriu, te ștergi de sudoare pe rochia de mireasă. N-ar fi trebuit să te îmbraci în alb, șușotesc femeile prin batic, arăți ca o stafie. Dar te îndrepți spre geam și adulmeci mortul cu umerii, fără să te uiți, e cald, ți-e sete, vrei puțină lumină și smulgi din fereastră cuvertura neagră. Lumina taie gâtul babelor și te trezești în frig, spre dimineață.
Afară cântă roțile unui cărucior gol. E gol ca tine și răcoarea te rușinează. Te-acoperi cu cearșaful până la tâmple și te gândești la un bărbat jilav care în astfel de momente te-ar putea îmbrățișa, fie și numai din obligație. Bărbatul după care tânjești n-are chip și nu va mai avea niciodată. Nu există chip să nu-ți amintească durerea, vorbele aruncate în fântână, căderea. Pântecul. Setea.
Căruciorul tace și te scoli. Te-ai împuțit peste noapte, ieși afară să te cureți, ai uitat că nu mai e apă în fântână. Ai vrea să te vadă cineva cum alergi prin curte, goală, să-ți vadă sânii lăsați și genunchii turtiți, ultimul smoc de păr dintre picioare, caraghios de alb și de singur. Supraviețuitorul războaielor pierdute salută fantomele, pentru că nu e nimeni pe stradă. Căruciorul s-a dus până te-ai urnit din casă tu, până te-ai sprijinit de pragul vișiniu al ușii, de masa pe care de trei zile bâzâie un pepene cu muște, s-a dus.
Ți-a mai rămas puțină apă în butoi. S-a răcit peste noapte, dar soarele o va încălzi din nou și vei face o baie după tufele de crini, acolo unde ai pus, în tinerețe, cada, să te spele noaptea niște mâini cam aspre. Ale lui. Aleluia. Pe-atunci, aruncai apa la flori, dar acum nu mai ai putere. Cu ibricul, te prefaci într-o statuie cu izvor și verși din tine zeama tulbure la nesfârșit, până te-apucă zorile, până te urlă șacalii.
Mai e atât de mult până la noapte. Mai e atât de mult până departe. Cine spunea asta? Să fi fost tot el? Te îmbraci într-o rochie albă, prin care trece lumina. Mereu te porți în alb. Și părul ți-e tot alb. Te-așezi în fața scrinului, iar oglinda nu-ți vorbește, te cuprinde. Iei peria și fire lungi, până la piept, i se agață printre dinți. I-e foame și-o hrănești, așa cum ai fi fost în stare să hrănești un prunc. Ți se înnoadă pletele cu gingiile de lapte și te dor. Strălucești. Strălucești și te gândești la ziua în care a secat fântâna.
Doru.
N-ați avut copii. Mai bine.
Doru s-a aruncat în fântână, și tatăl lui se aruncase în fântână, și tatăl tatălui zice că s-o aruncat în fântână…
Tu visaseși un pumn de zăpadă pe apă, dar de trezit, te trezise vântul. Ai căutat mâna lui Doru sub plapumă, s-o încălzești la piept și te-a gonit o mână de aer, străină. Acolo unde, mai înainte, se culcase el, stătea întinsă jalea. Nu știai să-i spui pe nume, moarte. Vântul a țipat printre uși, te-a luat de mână și te-a împins afară, goală cum erai. Dorule, unde ești? Dorule, nu glumi, că te-am visat urât. Din liniște puteai s-auzi cum pântecul îți sugea picioarele de sânge și de oase. Nu vântul șuiera, blestemul. Și-ai înțeles asta abia când l-ai văzut pe Doru în fântână. Un firișor de sânge proaspăt săruta urmele pe care le lăsase taică-su. Și totuși, rămăsese cu o talpă în lume Doru, căuta să se încalțe și pantofii îl așteptau cuminți, lângă fântână, așa cum îi lăsase. I-ai sărutat și ai secat fântâna cu bocetele tale și, uite așa, au trecut mai bine de douăzeci de ani de când ți-e sete.
Dar ești frumoasă, chiar dacă ai rămas înțepenită în mirare și corpul tău a păstrat puțin din forma zilelor de vară, în care te-aplecai peste fântână să-l săruți pe Doru. Ești frumoasă, dar n-are cine să te vadă. Pe stradă nu mai trece nimeni, s-a dus vorba că pe la tine la poartă umblă dezgolite blestemele. Oamenii se feresc și scuipă de trei ori în urma ta. Pe unde treci tu, pe-acolo se varsă și agheasma. Iar la pâine, la biserică sau în oraș, toți se duc prin spate, o iau pe lângă pădure și, la nevoie, trec prin cimitir. Când plouă, se înnămolesc până la genunchi, dar e mai bine așa, morții nu te-aleargă, nu te latră să cazi în fântână.
Și totuși, a trecut un cărucior de dimineață. Lovea pietrele și praful și cânta. Nu știi cine îl ducea uța uța și unde. Te așezi pe burtă, în grădină, după crini, și numeri furnicile. O sută una, o sută două, o sută trei, nu le pasă de blesteme. Înfuleci resturile unui colț de pâine și din ce rămâne de la tine, furnicile cară spre fântână. Așa se hrănește sufletul lui Doru, când apune soarele.
Și tu azvârli rochia pe crini. Bombăne greierii și broaștele vor cu tine, în cadă. E noapte, o noapte eternă, de vară. Au și înviat șacalii, muribunzii, presimțirile. Deodată, vântul începe să țipe și te acoperi cu apă, apa îți bate urechile și tot se-aude vântul. Ți-e sete și-ți vine să bei toată apa din care te scalzi, până te umfli, până începi să râzi la gândul că broaștele astea se întorc la tine în burtă și-ți gâdilă măruntaiele cu mormoloci.
Râzi pentru că știi, dar te prefaci că uiți. Nu vântul șuieră, blestemul. Dansezi până la fântână, în picioarele goale, dar sub lună te încalți cu pantofii lui. Încălțările lui, ale lui. Aleluia, suflarea lui Doru e rece. Tu întinzi gura să-l săruți, dar nu ajungi la el. Trebuie să te apleci mai mult. Îl strigi și strigătul tău se întoarce, te lovește și te-aruncă mai departe și cazi. Ți-e sete, dar nu de moarte ți-e ție sete. Ți-e sete să bei și altceva decât agheasma ce se-aruncă în urma ta.
Și-atunci, din stradă, se aude căruciorul gol și greierii tac și tremuri și speri să te caute cineva, în noaptea eternă de vară.
