Sfârșitul războiului

Share on facebook
Facebook
Share on twitter
Twitter
Share on whatsapp
WhatsApp
Share on email
Email

Pe 24 februarie, când rușii invadaseră, încă de la primele ore, teritoriul Ucrainei, Florinel Stan prăjea aripioare de pui în bucătăria restaurantului Majestic.

Bodega – mai degrabă, era situată la marginea Bucureștiului, aproape de câmp, unde înfloriseră niște blocuri lungi, înghesuite și nepretențioase. Ziua, Majesticul ținea loc de cafenea pentru agenții imobiliari din zonă, iar seara, aceiași indivizi își cheltuiau acolo datoriile sau comisioanele, pe mâncare și băutură.

Florinel bucătarul era singurul angajat al restaurantului Majestic – de restul, se îngrijea patronul – și ajungea acasă undeva aproape de miezul nopții. Așa a fost și-n noaptea aceea de joi, 24 februarie. S-a întors acasă cu geaca mirosind a prăjeală, cu broboane de ulei în păr și cu buzunarele pline de zgârciuri, pielițe și firicele de carne, înfășurate într-un șervețel care, în cele din urmă, s-a lipit de pachet și-a dispărut cu totul. Dar Beti n-a băgat de seamă. Așa era Beti, mânca tot și mânca repede. Florinel îi auzea lătratul din stradă, dar proasta continua să latre și când el intra în casă, lătra până ajungea să-l spele pe cap cu limba și-i lipea toate firele de scalp. Proasto, proasto ce ești. Cine-i proasta mea? Hai afară.

Și-așa, fiecare noapte semăna cu celelalte. De obicei, Florinel număra opt pași de la scară până la cel mai apropiat tufiș. Însă din 24 februarie rămăseseră numai cinci. Atunci se uită pe cer. Auzise că vor trece pe la noi din ce în ce mai multe avioane iar băieții de la Majestic spuneau că o să vină americanii, nu ne lasă ei singuri în buza războiului. Dar ce-ar fi dacă… Oare câți pași sunt din garsoniera mea până la buncăr? Îi auzise pe băieți că ar fi fost un buncăr pe-aici. În orice caz, va trebui s-o iau cu mine și pe Beti. La vecinii de la parter era lumina aprinsă. Poate că vorbeau despre război. Florinel ar fi vrut să participe și el la discuție sau măcar să-i asculte. Tot e bine că-i știa acolo. Deși aveau mai mereu draperiile trase, uneori putea zări un umăr gol, o jucărie uitată la geam sau colțul unei fotografii în ramă. În unele nopți, televizorul clipea mai des. Atunci se uitau la film, după ce adormeau copiii. Lor le plăcea să se joace dimineața cu Beti, în drum spre școală. Proasta îi știa pe toți și la fiecare parcă lătra diferit. Însă copiii stăteau mereu cu ochii în botul ei plin de bale, nu se uitau niciodată la Florinel și nu-l salutau decât atunci când se întâlneau cu el la intrarea în bloc și nu mai aveau pe unde să scape.

Nici în restaurantul unde lucra nu-i dădeau voie lui Florinel, pentru că era urât. Patronul spunea că figura bucătarului, cu privirea și mustățile de focă, i-ar fi alungat clienții dacă ar fi fost lăsată să circule nestingherită prin salon și pe terasă. Așa că traversa restaurantul numai dimineața, la deschidere și noaptea, la plecare, după ce mătura. În rest, avea o ușă separată, care dădea într-o curte flancată de pisici flămânde și veșnic borțoase. Acolo, Florinel trăgea uneori câte-o țigară, sub cortina de praf care înconjura Majesticul la orice oră din zi și din noapte. Era urât ca vremurile în care trăia. Cenușiu la chip, dar fără să fie aspru, oglindea în barba rară, în ochi și în frizură, toate nenorocirile pământului. De aceea nu suportau să-l vadă. Și totuși, el înaintase prin viață – cu palmele ca două lopeți, frământând aluatul pe la mai multe pizzerii. Acum frângea aripi de pui. Cu toate astea, era blând precum ceaiul și slab de nici mustățile, nici mâinile, nici privirea lui întunecată n-ar fi putut cântări mai mult decât un pachețel de oase. Și din acest portret, numai urechile se încăpățânau să iasă, grele și învinețite, de parcă însăși viața l-ar fi tras, zăpăcindu-l de-a binelea, când într-o parte, când într-alta.

Iar Florinel s-a dus și el acolo unde l-a purtat viața. Nu se bucurase de părinți, îi muriseră de tineri, și-atunci el înotase din Prahova până la marginea Bucureștiului, într-o garsonieră.  Mai avea o soră care se măritase în Turcia și un frate care ajunsese prin Spania, la pușcărie. Și mai era cineva, un fel de închipuire, așa se gândea că fusese și așa o și păstrase în minte. O fată din vecini, care îl muta ca pe o jucărie de pluș de pe scaun în pat, din pat pe covor și înapoi în pat, unde îi dădea să bea ceai de mușețel cu lingurița și îl întreba dacă mai tușește sau dacă mai are febră, deși el nu fusese niciodată răcit. La sfârșitul zilei, fata îl aducea acasă și cât timp mergeau pe aleea îngustă, cu buruieni pe margini, ea îl ținea de mână. Ajunși în fața porții,  cuprindea, cu ochii, toată amărăciunea din curte: butoiul cu lături, găinile sfrijite care se împiedicau unele de altele pentru că nu le tăiase nimeni și ajunseseră mult prea bătrâne și proaste, sfoara cu rufe jilave și casa cu ziare la ferestre. Apoi ea pleca, fără să-l mai îmbrățișeze. Iar într-o zi a plecat de tot.

De-atunci trecuseră aproape treizeci de ani, iar Florinel se întreba, uneori, dacă trăise într-adevăr pe lume o femeie care să-l învelească. De aceea, când izbucnise războiul din Ucraina și Majesticul devenise, deopotrivă, raiul strategilor și al conspiraționiștilor, Florinel era deja hotărât.  Bă, dacă vine la noi, ziceau agenții imobiliari, mă piș pe ei, ne-am făcut pașaport, să plecăm, și eu și frate-miu și ciocneau sticlele de bere sub televizorul fără sonor din salon. Florinele, tu te duci, bă, la război, dacă te cheamă ăștia? a strigat la un moment dat unul dintre ei, cu pălăria țuguiată – vorbeau cu Florinel numai prin ușa de la bucătărie. Dar țuguiatul a râs și-a dat cu pumnul în masă așa de tare, că s-a prăbușit armata de sticle și nu l-a mai auzit nimeni mormăind că da, s-ar duce, primul s-ar duce. La urma urmei, de ce să nu se ducă? Oricum e singur pe lume.

Numai că războiul nu venea. Dimineața, în schimb, se lumina din ce în ce mai devreme și  vara se grăbea să ajungă prima pe străzile înghesuite de la marginea orașului. Beti lătra de fericire. Florinel se uita pe cer. Odată cu răsăritul, urmărea cu degetul norii care se apropiau din nord. Și-i imagina pe ruși venind înspre Kiev, vedea un orizont aproape roșu, cratere și praf, țipete așezate unele peste altele și de la toate astea, umbra. Umbra întinsă de vânt, acoperind fețele oamenilor, apa și jucăriile, mașinile, blocurile, copacii, ferestrele, mugurii, florile, până și Majesticul. Restaurantul se înnegrise de tot, agenții imobiliari credeau că sunt prizonierii timpului și în spatele acestor gratii închipuite, deveniseră cu toții niște fiare. Seara, Florinel le vedea, prin ușa crăpată a bucătăriei, răsuflarea aspră jumulind aripioarele de piele. Ochii lor își pierduseră lumina – păreau simple tăieturi în fălcile umplute cu carne. Mâncau mai mult, pentru că se temeau de foametea ce va să vină. Și totuși, pe undeva, ei nutreau speranța că se vor îmbogăți de pe urma războiului – că va fi la fel ca în orice nenorocire – săracii vor sărăci iar băieții deștepți se vor îmbogăți. Se grăbeau să se împrumute mai repede, să închirieze ei proprietățile de la clienți și apoi să le umple cu ucrainenii pentru care statul oferea bani născuți din Sfântul duh. Promisiunile lor miroseau mai bine decât aripioarele. De aceea, pândeau autocarele cu refugiați ca niște crocodili, ascunși pe terasă, după luminițe și ficuși, îmbrăcați cu toții în cămăși albe, aducătoare de pace.

Curând, printre blocuri apăruseră femei blonde cu picioare și gâtlejuri de struț, care plimbau nou-născuții în cărucioare vechi, primite la graniță, în timp ce copiii lor mai mari se uitau la Florinel cu gura căscată și rămâneau în urmă. Până și ucrainenii își dau seama că sunt urât. Dar tuturor le plăcea de Beti și cățeaua parcă-i lătra și mai tare. I se ascuțise lătratul de când începuse războiul și câteodată speria până și păsările din tufiș. Dar când păsările o certau, Beti dădea din coadă.

Și într-o zi, Beti a primit o aripioară întreagă de pui de la o fată mai lungă decât toate fetele noi venite la blocuri. Florinel bănuia că gâtlejul fetei se înalță după soare, de aceea e atât de lungană și de blondă și că-i de-ajuns numai să vrea și ar putea să privească toate blocurile de sus în jos. De la înălțimea asta, Florinel s-a simțit ca și când ar fi primit el însuși o aripioară de pui. Aproape că-i venea să latre. Ar fi vrut ca fata să-l mângâie pe frunte și să-l culce pe jos. Ba nu, mai întâi în pat și după aceea pe jos. Să-i dea un ceai de mușețel și să-l învelească. Să-i învelească pe amândoi, și pe el, și pe Beti, care deodată nu mai lătra. Latră, făi, n-auzi, că dacă nu, latru eu. Fata a râs, dar cred că n-a înțeles nimic, Beti, ei nu înțeleg ce spunem noi, ei vorbesc altă limbă, de la ei de-acasă. În seara aceea, de rușine, cerul se făcuse purpuriu. Apoi se topise într-o noapte albă. Florinel nu voia să doarmă, pentru că ea trăia în lumea asta, așa cum era ea – cu război, cu sărăcie, cu agenți imobiliari care stau sub terasă ca niște crocodili. Și în lumea asta, ea s-a uitat la el. La el! În lumea asta voia să trăiască. De ce s-a tot plâns atât? Din noaptea asta, gata, va iubi pe toată lumea. Chiar și pe agenții imobiliari. Ce, nu sunt și ei oameni? Unde mai pui că ei au adus-o aici pe lungană? Se va căsători cu ea, chiar dacă nici nu știe cum o cheamă. Asta e numai o chestiune de timp. Iar ei nu-i va păsa că el e urât, pentru că se va uita la el de sus. Și de-acolo, toate lucrurile par mai frumoase. Așa gândea Florinel în noaptea aceea, fără să știe că-și ghicea viitorul.

A doua zi, el s-a întors la restaurantul Majestic mai frumos decât vara. Peste noapte fătaseră toate pisicile iar copacii înfloriseră. Mirosea a iarbă udă și a tei. În salon, agenții imobiliari își savurau cea de-a doua cafea a zilei. Când l-au văzut, fălcile lor de crocodil au capitulat pe rând și lui Florinel i s-au părut mai proaspete ca dulcea promisiune că va fi iubit. Îi salută pe toți și se întoarse în bucătărie, unde îl așteptau, cuminți, pachetele de aripioare. Porni televizorul. În Ucraina, zeci de civili au fost omorâți noaptea trecută de rachetele ruse. Dar pentru Florinel, războiul deja se încheiase.

 

Cristina Țane

Cristina poate fi citită și aici.

Ne puteți susține pe Patreon (așa ar fi normal):

Puteți da o cafea și pe Paypal: