poate că Ava s-a trezit când a răsărit soarele, s-a ridicat, s-a sprijinit de perete și a închis ușa, se făcuse frig, o durea capul și când s-a aplecat să ia cana de pe jos, a amețit, a oftat, ar fi vrut să se bage sub plapumă și să doarmă până seara, numai că nu putea, cucoanele aveau să vină să-și probeze rochiile și pălăriile, să se admire pe toate părțile în oglinda ciobită, să ceară o cusătură aici, un nasture acolo, să găsească defecte și să se tocmească, după care să bage mâna în pungă și să scoată banii, bani cu care ea, Ava, avea să plătească datoriile răposatului ei soț în fiecare zi a vieții ei, de atunci și până la moarte,

sau poate că n-o să fie așa, poate că înaintea cucoanelor aveau sa vină creditorii, să dea cu pumnul în masă, să-i ceară toți banii deodată, să-i spună că îi măreau dobânda, s-o amenințe cu închisoarea, dacă nu chiar cu moartea, poate că unii aveau s-o înjure, alții s-o lovească, ce făcuse? se îmbătase? căzuse? să dea banii, să muncească! așa că ea urma să se ridice, să închidă ușa, să ia cana de pe dușumea și în huiduielile tuturor, să-și șteargă lacrimile, să-și frece tâmplele și-apoi să se apuce de muncă, să măsoare, să taie, să coasă și să potrivească, în fiecare zi a vieții ei, de atunci și până la moarte,

sau poate că n-o să fie așa, poate că soarele o să răsară, lumina o să-i coboare pe frunte, pe ochi, pe obraji, pe gură, pe gât și de acolo mai jos, tot mai jos, până când o să-i ajungă la tălpi și-o să treacă de ele, dar ea n-o să se miște, o să rămână toată ziua ghemuită în pragul ușii, fără să alunge muștele care i se plimbau pe piele, fără să tresară – nici la lătratul câinilor din vecini și nici la strigătele cucoanelor venite la probă,

iar ele o să se mire, oare ce se întâmplă cu Ava? o fi plecată la târg după stofă? o fi chemat-o vreo rudă la vreun priveghi? la vreo pomană? o fi zăcând în pat bolnavă? dintre toate motivele astea ultimul li se părea cel mai bun, că ajunsese deja la mânăstire, iar ele nu-l puteau vedea cum se învârte pe la șantier decât din curtea croitoresei, așa că aveau să împingă poarta și să intre, Ava nu avea câine și pe nimeni altcineva care s-o apere și până la urmă de ce s-o apere? doar cucoanele nu-i făceau nimic, ce mare lucru că intraseră în curte, doar din grijă pentru ea intraseră, poate i se făcuse rău în casă, poate pățise ceva, cine știe? nimeni nu știa și nici ele n-au aflat decât târziu, după prânz,

se lucra la mânăstire chiar pe partea care se vedea cel mai bine de la Ava din curte, lucrările se poticniseră și franțuzul se învârtea turbat printre oameni, să măsoare ca lumea, să pună ața și să se uite bine la ea, se vedea cu ochiul liber că zidul era strâmb, așa cum tot cu ochiul liber se vedea și că puseseră prea puțin mortar între pietre, o zi lipsise franțuzul și vlahii își făcuseră de cap, furaseră, băuseră, nu știa, tot ce știa era că trebuia să dărâme tot ce făcuseră în ziua de dinainte și să construiască din nou,

franțuzul se plimba de la un capăt la altul al mânăstirii, uneori își punea mâinile în cap, alteori și le ridica spre cer, dar cel mai des se învârtea cu brațele larg deschise înjurând pe limba lui,  făcându-le pe cucoane să se înroșească, să ofteze, să închidă ochii și să se vadă în brațele lui la vals sau poate chiar în întunecimea moale a dormitorului lui, ah, dormitorul, suspinau ele și visau mai departe, mâinile, obrajii, părul și buzele, buzele lui care să le mângâie, să le alinte, să le… ah, franțuzul,

numai că franțuzul s-a întors pe călcâie, s-a dus pe partea cealaltă a șantierului și oricât au așteptat nu s-a mai întors, așa că s-au văzut nevoite să se trezească din vis și să-și aducă aminte de Ava, oare ce făcea? poate i se făcuse rău, poate pățise ceva, cucoanele au oftat nemulțumite, au plecat din locul în care se vedea cel mai bine șantierul și s-au dus spre casă, ușa era larg deschisă și pe jos, cu capul pe prag și genunchii la gură zăcea Ava, în păr i se amestecau soare și vin roșu, Ava! au strigat și s-au repezit s-o miște, s-o trezească, s-o învie, dar Ava zăcea moartă și nimeni n-o mai putea învia, Ava! au strigat femeile și strigătul de jale a răsunat în casă, în curte, pe drum, în vale, pe dealuri și în curtea mânăstirii, l-au auzit vecinii, l-au auzit zidarii și l-a auzit și franțuzul, s-a uitat de jur împrejur, a ridicat din umeri, după care și-a suflecat mânecile și și-a băgat mâinile alea ale lui frumoase în mortar, of, vlahii! iar furaseră din var și mortarul nu se putea face doar cu nisip, dar ce să facă, ce putea să facă…