Te vedeam privind pe geamul cafenelei din colț

Păreai trist, chiar dacă afară ningea frumos, ca-n povești

De parcă nu erai prezent decât cu trupul, mintea fiind plecată departe.

Părea că nu auzi vocile celorlați, că nu-mi simți prezența

Dar eu îmi îndreptasem de mult privirea spre tine…

Știai?

Cred că stăteam lângă cafenea de mai bine de o oră

Ospătarii mă vedeau, mă-ntrebau ce am pățit

Dacă vreau o cafea sau un ceai să mă-ncălzesc

,,Nimic nu-mi poate dezgheța trupul, dar mai ales sufletul, când eu îl privesc de atâta amar de vreme, iar el nu mă vede”  le răspundeam zâmbind teatral.

Ei se uitau la tine, pe geam, și cu vorbe calde mă compătimeau.

Știai?

Să fi trecut înc-un ceas de când așteptam să mă vezi

O catifelată mantie de zăpadă s-a așternut pe trotuar

Și tot ninge..ninge liniștit și e un ambient plăcut

Dar degeaba m-aș bucura de zăpadă când tu nu mă observi

E irelevant pentru mine să mă plimb printre copacii îmbrăcați cu veșminte argintii fără tine.

Știai?

Și uite că seara a venit, dar tu nu te-ai clintit

Cred că ai terminat și a doua cană de cafea, din aceea cu lapte, pe care o adorai

Doar îți amintești când beam cafeaua amândoi, acasă, pe terasă sau pe canapeaua din casă

Acolo unde griji nu aveam și era mereu cald, iar iubirea dăinuia

Păcat că acum nici focul din șemineu nu îmi mai ține de cald, oricât de multe lemne aș pune.

Știai?

O doamnă ce purta o haină din blană cafenie

Mă mângâie pe brațul meu dezgolit de vânt, spunându-mi:

,,Hai acasă, draga mea. Știi doar că el nu se întoarce.”

Iar eu, cu lacrimi în ochi părăsesc locul din care te priveam, renunțând să mă mai mint că mă vei vedea

Știam și totuși mă amăgeam cu gândul că din Rai mă vei mângâia, că doar ești acolo de mult.

Știai?