Părintele Marcel văzuse la televizor cum Dictatorul murise fără să-și facă semnul crucii, părintele Marcel auzise că Dictatorul murise murmurând Internaționala – ce fel de om e acela care nici în fața gloanțelor nu se gândește că poate, totuși, Dumnezeu există?

Și nici moartea lui Moș Oleg nu era la fel cu celelalte morți, noi nu mai aveam alți veterani de război în oraș, nu avuseserăm oameni care să fie prizonieri zece ani la ruși, doar Moș Oleg cunoscuse Gulagul și ce poate omul să facă altui om pe pământ când sunt eliberați toți demonii, doar Moș Oleg mărșăluise zeci de kilometri prin zăpadă, făcuse greva foamei în lagăr și doar pe el îl iubise o colhoznică rămasă văduvă, da, da, ea îi dăduse pâine și pizdă într-un început de vară în marginea Siberiei, când zăpada era încă moale și se topea sub corpurile lor care se zbăteau să evadeze din destin în mecanica acelei disperări dezlănțuite care e orice act erotic.

Părintele Marcel știa că toate acestea și încă multe altele, un preot care ține ochii deschiși poate să vadă uneori departe, părintele își avea Ecleziastul său, în care totul nu era deșertăciune, totul era promisiune neonorată, părintele își avea Crezul său în care toate verbele erau la trecut și Crezul său începea cu am crezut într-unul Dumnezeu și se încheia cu: am așteptat învierea morților/ și viața veacului ce va să vie,/ iar acum nu mai aștept nimic.

Iar înainte să adoarmă, părintele Marcel ia valium pe ascuns și trage nădejde că taina va dispărea din inima lui, dar se face foarte frig și taina nu dispare, și părintelui Marcel i se pare că merge mereu cu o lumină în urmă, e lumina unui felinar ținut în mână de un pitic, dar când își întoarce privirea lumina nu mai e acolo și felinarul nu se vede nicăieri și nici piticul nu mai e, dar părintele Marcel îi simte, îi simte la fiecare pas și mereu mâine e o altă zi la fel ca aceea dinainte, în așteptarea următoarei tragedii, și părintele Marcel își fonfăie aminurile tot mai obosite, agățându-se acum nu de Hristos, ci de marginea abisului.

E obligat să rămână în viață. Cine a mai auzit de popă să-și pună capul în ștreang?

Așa ceva nu s-a mai pomenit.

Și părintele Marcel lasă în urmă cimitirul, în urmă e lumina, în urmă e piticul cu un felinar în mână, și el învârte volanul unui Opel la mâna a doua adus din Germania tot mai departe prin nenorocita asta de viață.

În Opelul acesta era și într-una dintre primele veri ale libertății, pe cheiul râului care străbate Marele Oraș – atunci când a văzut douăzeci și trei de femei ușoare aliniate una lângă alta, toate în minijupe, în timp ce un jupân gras trecea prin fața fiecăreia cântărind-o în viu, fără să poată să se hotărască în care vrea să-și vâre mădularul.

Și părintele Marcel știe că, dacă ar fi în fața unui pluton de execuție, chiar înainte să plece primul glonț, el și-ar face totuși semnul crucii.