– Ssst, Pufi… nu face niciun zgomot.

– De ce? Doar Ava nu mai e.

– Nu mai e, dar asta nu înseamnă că nu e nimeni în casă.

– Păi cine să fie?

– Altcineva.

– Cine, altcineva?

– Nu știu. Profira, Arghira…

– Și de ce să fie?

– Păi noi de ce suntem?

– Vrei să spui că asta e o casă de…

– De ce? Casă de ce?

– De nimic, am zis și eu așa.

– Ba n-ai zis așa. Ai vrut să zici altceva și acum te-ai răzgândit. Spune-mi ce-ai vrut să zici.

– Nimic…

– Spune-mi, că dacă nu, plec.

– Ei, unde să pleci? Stai un pic…

– Ba nu stau deloc. Ești un… un…

– Un ce?

– Un mincinos.

– Sunt un mincinos fericit că-ți plac mincinoșii.

– Ba nu-mi plac. De-acum înainte n-o să mai cred nimic din ce-mi spui. Ba dimpotrivă, o să cred tocmai pe dos.

– Da?

– Da.

– Ei bine, atunci, te urăsc.

– Poftim?

– Te urăsc din tot sufletul. Nu te suport.

– Da? Foarte bine. Atunci plec.

– De ce să pleci? N-ai zis tu că sunt un mincinos și că tot ce-ți spun o să înțelegi pe dos? Te urăsc, te urăsc, te urăsc…

Vorbele s-au stins în sărutări, în nasturii care se desfăceau greu, în hainele prea strâmte, prea groase și prea multe, mult prea multe pentru mâinile nerăbdătoare, pentru tremurul corpurilor, pentru frica din ochi, dar mai ales pentru timpul scurt,

– Ah, Pufi, uite, se întunecă. Trebuie să plec…

– Așa repede?

– Să nu ajung prea târziu acasă…

– Mai stai, îngerul meu, a șoptit Pufi și șoaptele i-au alunecat pe pielea ei moale, i s-au pierdut printre hainele prea strâmte și prea multe care se trăgeau dintr-odată una după alta, una peste alta, încă una și încă una…

– Nu pot, Pufi, dacă mă prinde mă omoară, doar îl știi cum e… O să mă gândesc numai la tine, o să te visez în fiecare noapte… Ne vedem luni tot la ora asta și-acum, haide, spune-mi ceva frumos, mincinosul meu mic.

– Te urăsc, te urăsc…