E cald, în aer plutesc fire de praf și litere amestecate, și nu se-aude nimic în afară de respirația mea și de tastele mașinii de scris înfigând semne negre în hârtie, Ți-am scris numele, soarele găurește burta lui a-mic-de-mână și trece în partea cealaltă fâșâind, îmi intră în ochi și-n inimă și totul se face negru dintr-o dată, un ins cu barba tunsă la milimetru claxonează ca descreieratul, semaforul era verde, era dreptul lui să treacă, de ce traversează magraoanca asta pe roșu, ce sălbatici – zbiară bărbosul și stropi de salivă îi pistruiază frumusețe de barbă – ce-l interesează pe el arătarea aia cu varice și copil leșinat în brațe, ce-l interesează pe el că femeia trebuie să prindă tramvaiul? să respecte regulile, să aștepte la semafor cum face toată lumea, să plece la timp la doctor sau unde s-o duce, ia uite, copilul se zvârcolește ca un vierme, se încovoaie, îi vomită femeii pe rochie, voma se prelinge gălbuie pe asfalt și toată strada se blochează iar bărbosul claxonează și claxonează, de ce vă opriți cu toții, deja am pierdut 3 semafoare și uite că o să mai pierd unul, sunetul îmi sfâșie timpanele și-mi îngheață degetele pe tastele mașinii de scris, nu e nimeni în stație așa că tramvaiul pleacă neauzit, fără să deschidă ușile, cineva se îndură de femeie și-o ia în mașină, femeia nu știe să închidă ușa, nu s-a mai urcat niciodată într-o asemenea limuzină, dacă trage tare poate să strice ceva și omul ăla a fost așa de drăguț cu ea, femeia reușește din a treia încercare, semaforul e roșu, dar mașina pleacă în viteză, femeia și-a prins rochia în cheder, bucata de material flutură aruncând stropi groși de vomă pe parbrizul bărbosului iar barba lui văzută prin geam pare că a făcut viermi, e cald, în aer plutesc fire de praf, zgomot de taste și litere amestecate, ți-am scris numele pe jos în policlinica unde am așteptat împreună de mână, gastrită, ulcer, pancreatită, ocluzie intestinală, nu, nu era nimic din toate astea, mâncaserăm prea multe ouă de Paște și nimic nu ne-a mai rămas de atunci în afară de imaginea femeii de serviciu șontâcăind pe coridor cu găleata de mop și sticla de clor, în afară de numele tău luminând pe sub scaunele policlinicii și de ouăle înecăcioase alunecându-ne cu noduri pe gât la vale, așa cum alunecă acum Parada Bucuriei pe lângă mine și literele mele, burtoși îndesați în colanți lucioși, cu papioane la guși și rânjete întinse cu rujul de la o ureche la cealaltă fâlfâie baloane colorate alunecând pe adidași cu roată în toc, bucuria n-are vârstă, urlă bucuroșii și-și întind brațele cuprinzând cu baloanele lor universul, orizontul, o bunicuță care mușcă cu poftă dintr-un castravete și trotuarul pe care se prăbușesc rând pe rând, cu tot cu bunicuță, ciocănindu-l cu dinții, în aer plutesc fire de praf și litere amestecate, ți-am scris numele pe balonul albastru dintr-o seară cu lună, eram atât de tineri încât habar n-aveam ce să facem cu tinerețea noastră, o tăvăleam prin ganguri întunecoase și dosuri de bloc, o călcam în picioare prin discoteci și baruri de sat, o târam prin bâlciuri legată de sfoara unui balon, un balon albastru pe care într-o seară cu lună ți-am scris numele și acolo a rămas pe vecie, vecia n-a durat niciun minut că nemernicul de balon s-a și spart, dintr-o dată și-a întins pielea și prin cauciucul devenit alb i-am zărit aerul din burtă și gaura neagră care l-a rupt în bucăți cu tot cu numele tău – drept în dreptul unui nas de câine, vai de mine, tineretul din ziua de azi, niște nesimțiți, niște huligani, hai, Dodo, hai mămicule, nu te speria, a spus o voce subțirică, dar Dodo se speriase deja de moarte și-o rupsese la fugă printre oameni, Dodo era un ditamai dulăul, cu ochii cruciș și-un canin atârnând strâmb în afara botului, Dodo fugea și lătra îngrozit de groaza copiilor și de vocea subțirică transformată dintr-o dată într-o voce bubuitoare – HAI, DODO, HAI MĂMICULE, NU TE SPERIA – dar Dodo se speriase și fugea ca de groaza morții ridicând praful bâlciului, era praf atunci în aer așa cum e și acum, praf și litere amestecate, mi se încurcă degetele pe taste, ți-am scris numele pe nisip și pe ape, în cer și în foc, pe un vitraliu decolorat și pe pielea bătrână a unui măgar dintr-un sat uitat de lume, ți-am scris numele în iarbă și-n lut, în viitor dar mai ales în trecut, dar numele ți s-a șters și s-a scurs, s-a spart și s-a dus, mi se încurcă degetele pe taste iar literele se amestecă unele cu altele, plutesc în praful din aer împreună cu claxoanele bărboșilor și un miros vechi de clor, cu bucuroși în colanți și baloane albastre, cu lătrat de câine și țăcănit de mașină de scris într-o seară caldă de vară, pe bordura pe care stau singură și-mi scriu poeziile.