Dimineața, când zburau deasupra ei ca săgețile unui arcaș divin, păsările o întristau. Uneori le auzea vorbind. Iartă-ne că te-am lăsat în cuib. Bietele – își închipuiau că ziua se naște odată cu ele.

Editha se trezise cu o senzație ciudată. Uitase că respiră, iar când și-a întregit, pe bâjbâite, aerul din piept, acesta deja se înfuriase și se zbătea înăuntru ca o găină care dă să zboare. O noapte ridicolă, pe care n-o va povesti nimănui. Ce bine că nimănui nu-i pasă, oftă și trase perdeaua, să vadă mai bine cine se înghesuia într-o mașină cu valize și saltele. O familie pleca la mare. Se petrec multe lucruri în timp ce noi dormim, tresări, și pe față îi apăruse un zâmbet, așa cum se întâmpla de fiecare dată când își dădea seama de lucrurile mici și aparent lipsite de importanță, de ideile banale care trăiesc printre noi ca iarba prin parcuri.

Se luminase de tot când Editha intră în bucătărie să-și bea cafeaua. Pe masă, cine știe de unde, se lipiseră câteva confetti pe care fără să vrea le adusese cu ea de la teatru. Mai ceva ca grijile se încăpățânau să vină după carnea muncită. Ajunsese acasă târziu, cu un tramvai somnambul care la semafoare trecea pe roșu. Noaptea era fricoasă și lăsase aprinsă veioza din hol. S-a băgat în pat, fără să mănânce, fără să se dezbrace, cu aplauzele gonind prin urechi, o cloșcă mirosind a rufe și a clor. Înainte să plece de la teatru, pusese costumele de seară la spălat, pentru că azi e sărbătoare și mâine se joacă iar, și fata cea nouă oricum nu se prea descurcă. Nu că astăzi n-ar fi spectacol, este, costumele sunt în magazie, la etajul unul, dar poate ar trebui, totuși, să mănânce înainte.

Abia în cabină desface pachetul cu sărățele, rupe o bucată dintr-una și lasă restul pe masă. Iar se-aude trenul, îl auzise și acasă, deși Editha locuiește departe de gară. Teatrul e la doi pași, numai când se joacă nu se-aud locomotivele cum salută la plecare sau cum își anunță sosirea. Așa fac și actorii. Acum, însă, teatrul e pustiu ca o biserică fără slujbă. Singur, nea Gelu de la poartă urmărește cum un grup de băieți descarcă marfa pentru cafeneaua din colț. E mai galben la față, nu-i prinde bine vara, nici biroul în spatele căruia moțăie vrăjit la fiecare spectacol. Odată, i-a trecut pe sub mustăți un copil scăpat din sală. Puștiul a trecut de nea Gelu, a trecut strada, a trecut și de scara rulantă (pe care o iubea), și de porțile batante, și de babele fără ochi, și-a ajuns la Piața Unirii, unde l-au prins polițiștii și l-au adus înapoi, în brațele unei educatoare turbate și-ale unui portar galben de transpirație. Nu i-au făcut nimic lui nea Gelu, cum nici el n-a vorbit de rău pe doamna educatoare, doar s-a dat ordin să se mai aducă la teatru un nea Gelu 2, doar că n-a venit nimeni, cine să vină pe banii ăștia? Editha își strânge mai bine ilicul în jurul taliei și deschide, pe rând, cabina băieților și cabina fetelor. Să-i spună fetei că întotdeauna rămâne un rând de chei pe servanta cu medicamente și cești, sub vaza de flori, dacă se întâmplă să vină actorii mai întâi. Dar vezi-ți de treabă, că n-o să vină. La biserică, ultimii vin copiii mai mărișori, care nu se mai țin de mâna părinților dar nici singuri nu se încumetă să meargă. Îi vezi după tăticul sau după bunica, undeva mai în spate, să nu le fie rușine cu boșorogii. Se țin de glume și când intră, toate capetele se întorc spre ei, uite ce mare s-a făcut, uite-o ce frumoasă e, când s-a îngrășat, fă, asta, parcă nu-i chiar așa înalt băiatul ăsta, dar are haz. Până și Domnul se oprește să-i primească și slujba se învârte în jurul lor, pentru că lor nu le-a intrat sămânța răului în suflet, plutește fără să prindă rădăcini, și numai când le este frică se pitește în pământul sec al inimii, pe care-l udă ei cu lacrimi, tot ei, pentru că actorii știu să plângă. De câte ori nu i-a văzut Editha plângând, pe fiecare? Și i-a lăsat să plângă, deși a durut-o sufletul, că ea cunoaște foarte bine saltul pe care-l face lacrima dinăuntru până-n vârful obrazului și-apoi în jos, spre podea. Unde să te-arunci s-o prinzi, de unde s-o ștergi mai repede și cu ce? O cârpă? Un șervețel? Aspiratorul de scenă, ca o navă spațială, nu folosește la nimic. De-asta merită să te închini atunci când intri în teatru, că de curățenie și de ordine te mai descoși, dar treaba ta de cabinieră nu e asta, treaba ta e să ai grijă de copiii ăștia mărișori, de actori, să-i schimbi, să le-aduci acolo, ce le trebuie, să-i întrebi dacă-i mai doare burta, dacă vor apă, dacă vor să mănânce, să-i ții de mână și să-i iei în brațe mai înainte să se boteze sau să se îngroape singuri în scenă, să te dai laoparte și să-i lași să zbiere când au de zbierat, să se plângă, să râdă, chiar dacă râd de tine. Parcă ea nu știe? Dar ce, ea nu râde? Că e surdă de urechea stângă și ca să-i ceri ceva, trebuie să te pui în dreapta ei, ca-n dreapta Tatălui. Editha, unde sunt adidașii mei? Editha, unde e bluza mea? Nu-mi găsesc șosetele, Editha. Și ei, cum toate le exagerează, țipă după ea prin teatru, de parcă ar fi surdă nu de una, ci de ambele urechi. Editha, calcă-mi și mie rochia, Editha, vreau uscătorul, Editha, dă cu mopul. Și ea se întoarce spre ei și le vorbește rar: vezi că rochia ta am găsit-o, era în dulapul tău, lângă umerașul cu pelerină și cu pantalonii aurii de la Croitorașul cel viteaz și tot vorbind începe să râdă pentru că pe fața lor apare deodată lumina aceea care le acoperă ochii și urechile, orbul bebelușilor, în care ei se scaldă de bunăvoie. Și ea râde și ei râd și ea își strânge mai tare ilicul în jurul taliei. Ce curent e în teatru și ce-a mai durut-o spatele în toți anii aceștia, spectacole, repetiții, spectacole, repetiții. Oamenii-și aduc copiii să-i vadă pe copiii ăștia mărișori, și toți copiii cresc, numai ai noștri tot așa rămân. Și câte nu s-au întâmplat, unul și-a pierdut fratele, altul mama, unul s-a însurat, alta a născut de două ori, unul iese acum la pensie și tot își caută dimineața șosetele, de altul trebuie să ai grijă să facă pipi înainte de spectacol, una și-a julit genunchii la fotbal, altul se sperie, îl ia cu amețeală și trebuie să-i dai apă cu zahăr și uite așa, uita așa. Când rămâne sala goală, Editha intră pe scenă cu aspiratorul și, înainte să-l pornească, se mai uită puțin în urma lor și parcă-i vine să strige la ei, nu plecați, spectacolul abia acum începe. Albă ca Zăpada și-a sunat copilul, încă mai are febră, vânătorului i-au venit rezultatele la analize și e ziua de naștere a unui pitic, i-auziți, îi cântă la mulți ani, i-a făcut nevastă-sa chec. De dulce mai avem și colivă,  adusă ieri de Pinocchio. Gustoasă colivă.

Editha curăță frigiderul și pune sacii de gunoi în coșurile din foaier și din cabine. Costumele așteaptă pe umeraș, agățate între mânere și lumi. Cu degetele moi îndepărtează o scamă de pe rochia de prințesă. E frumoasă rochia, dar transpiri în ea și croiala nu-ți permite să te îngrași. Nu poți s-o bagi la spălat, nu poți s-o calci, iar culoarea se întrece cu prunele adânci de sub ochii actriței. Se vede că nu doarme bine, în fiecare dimineață îi tremură mâna pe un termos mare cât Evanghelia. Ultima ajunge, de fiecare dată. O să-i fie dor de ea. Mereu îi amintește de colega ei, cea pe care-o aștepta în fața scării, să meargă împreună spre școală.

Unul câte unul apar mașiniștii, băieții care montează decorul. Ea îi așteaptă în mijlocul scenei, cu mâinile căuș în dreptul pântecului, îmbrăcată în negru, cu ilicul strâns în jurul taliei, cu nodul rugăciunii pe limbă, care se dezleagă și de dezleagă la nesfârșit, bună dimineața, bună dimineața, bună dimineața. S-au învățat să se îmbrace toți în negru. Ei coboară scările în stol. Până atunci, se adună de prin împrejurimi, se întâlnesc și fumează pe o cracă demnă de încredere undeva, în apropierea teatrului. Sunt serioși, așa cum sunt groparii, cu pene lungi și aspre și nostalgici.

Editha le-a pregătit deja cafeaua, de-acum e cabina lor. Ea rămâne cu ochii spre sală și pe fiecare scaun vede umbrele zidite în timp, umbra ochilor căprui de-odinioară. Toți îngerii au ochii căprui, așa cum toți îngerii au familie. O familie în cer și una pe pământ. Uneori coboară din cer, dar nu ating pământul. Odată, un înger a coborât pe-o ștangă. Se întâmplase într-o vineri obișnuită, la un spectacol obișnuit, unde nimeni nu se abătuse din drum, afară doar de una din barele de fier pe care stăteau prinse câteva reflectoare. Ștanga s-a oprit la o palmă de pământ, chiar în fața unui actor, sub privirile încremenite ale celor din culise și ale copiilor din sală. Și când se grăbiseră toți să invoce moartea, crezând că numai ea înghețase timpul mai înainte să se răzgândească și să-i lase în pace, Editha văzuse îngerul în leagăn, îl prinsese de aripi și-i privise ochii căprui, întinși pe fața actorului, ca două pietricele vii, în soare. Apoi, un mașinist prinse ștanga de sfoară și-o ridică, săltându-l pe înger la loc, în cer. Glumise. Dar acum, la ultimul ei spectacol, sute de ochi căprui ocupaseră toate scaunele.

Era greu să-ți dai seama dacă, în momentul acela, Editha primea sfaturi de la îngeri sau dimpotrivă, le spunea ce să facă mai departe, când ea n-o să mai fie în teatru. Să-și scrie numele pe eticheta pantalonilor și pe tricouri, să știe fata cea nouă ale cui sunt. Să le arătați că pe ușa fiecărui dulap am trecut numele actorului, să nu încurce ea dulapurile. Actorii să-i spună fetei cine, ce spectacol joacă și mai ales când joacă. Să nu spele duminica. Să-i scrie oricând, pentru că ea o să le păstreze numărul de telefon. Mai bine sună, că pune ea telefonul la urechea dreaptă și vorbește bine. Iar cu banii de la noul loc de muncă, va putea să-și cumpere un aparat. A fost deja la control și i-a scris doctorul pe foaie unde găsește aparatul și la ce preț. Dar ce să le mai spună ea îngerilor, că ei știu mai bine ce și cum. Mă iertați, că vin actorii, asta mică nu și-a pus nimic deasupra, și-abia îi trecuse gâtul. Editha ar mai fi stat, de câte ori nu s-a gândit ba să plece, ba să nu plece, a mai vrut să plece, dar a mai stat un pic, și n-ar fi plecat, și totuși ar fi plecat.

Au ajuns cu toții, mai e o jumătate de oră până la spectacol, deocamdată n-o îmbrățișează nimeni, și nici ea nu se-aruncă așa, lasă-i să se concentreze la spectacol, oricum au emoții. Copiii din sală au venit cu grădinița, să-nceapă, să-nceapă, strigă, iar ăștia mărișorii, de patruzeci de ani, parcă nici n-au limbă, cum a bătut gongul, au tăcut. Unii suflă, alții se-nchină, au uitat să facă pipi. Editha n-ar pleca, dar trebuie să plece, trebuie să plece. Spectacolul începe și toți rămân undeva în aer, se agață unii de alții. Editha simte un ghem de abur în stomac și ghemul sare odată cu respirația ei, când spre cer, când spre sol. Zboară fără s-o vadă nimeni, zboară cu picioarele în scânduri, zboară cu aripile prinse în costumul unui actor pleșuv, zboară mai întâi prin ea și abia de mâine prin cer, undeva unde numai ea știe, pentru că n-a spus nimănui unde se duce, pentru că nu trebuie să știe nimeni, nimeni, nimeni în afară de ea. Și ea știe, pentru că toate păsările știu încotro se duc.