Iarna crăpam de frig și vara ne topeam de căldură, uneori veneau furtuni cu tunete și fulgere, alteori veneau turcii sau ungurii sau pur și simplu hoții care prădau mânăstirea și-i puneau foc, dar oamenii n-o lăsau să ardă, o stingeau, o curățau, o reparau, îi blestemau pe ticăloși și se duceau la altar să se spovedească, numai că nu orice blestem intra la păcate, blestemul se considera păcat doar dacă pica pe cine nu trebuia sau dacă venea din gura vreunei femei, că vorbele erau importante numai când le cântărea popa să le schimbe în canoane de post și rugăciuni, altfel nu le lua nimeni în seamă, nici vorbele, nici rugămințile de îndurare și nici strigătele de ajutor, o bate? las´ s-o bată că știe el de ce, cine știe ce-o fi făcut spurcata, femeia trebuie să fie supusă, să nu-i iasă din cuvânt bărbatului, să se uite în pământ și să facă ce-i poruncește, să nu ridice ochii la el sau mai rău! vocea, și sub nicio formă să nu facă ce-a făcut zăluda aia, doamne iartă-mă!

– Ce? Cine? Despre cine vorbesc oamenii?

– Despre zăludă.

– Care zăludă?

– Aia care l-a omorât pe bărbatu-său.

– L-a omorât?

– L-a omorât.

– Cum?

– Cu toporul. Ea tăia lemne. El a venit beat, i-a dat vreo două după ceafă, i-a spus că nu taie bine, așa că l-a tăiat pe el.

– Bine?

– De tot.

– Și-acum unde e zăluda?

– A fugit, să n-o omoare lumea.

– De ce s-o omoare?

– Ea de ce și-a omorât bărbatul?

– Dar pe bărbați de ce nu-i omoară nimeni când își omoară femeile?

Așa era rânduiala. O rânduială făcută de bărbații cei tari și respectată de femeile cele slabe, care tăceau și îndurau și doar rar, rar de tot se revoltau, iar când se revoltau, ori erau omorâte ori își luau lumea în cap cum făcuse Zăluda, îi tăiase lui bărbatu-său întâi laba piciorului și pe urmă gâtul, după care fugise și n-o mai văzuse nimeni,

doar eu o vedeam uneori în nopțile cu lună, plutea pe deasupra pădurii, avea haine de doliu și un topor pe care, de acolo de sus, îl arăta întregii lumi, numai că lumea dormea dusă, sângele picura negru de pe lama toporului, picăturile cădeau încet, în cădere prindeau aripi și cioc și se transformau în păsări,

stoluri de ciori întunecau cer și pământ, o vreme zburau croncănind, după care se topeau, se făceau înapoi sânge și cădeau peste noi, și doar o dată, o singură dată au coborât în chip de ciori, luna le-a trecut peste pene și în lumină, unele dintre ele au început să aducă cu porumbeii, și-au înmuiat aripile și ciocurile iar negrul s-a făcut alb, dar nu pentru mult timp, luna s-a acoperit, porumbeii s-au făcut înapoi ciori și între ele a apărut Zăluda, neagră din cap până-n picioare și murdară de sânge, râdea și-și învârtea toporul pe deasupra capului secerând nori și ciori, și a ținut-o tot așa până când a ajuns jos, o vreme a mers rânjind printre păsări, iar apoi, dintr-odată s-a oprit, a țipat și a aruncat toporul, ciorile s-au făcut sânge, Zăluda s-a făcut fum și doar toporul a rămas, cu lama toată înfiptă în pământ.